Joc contrafactual – la moartea lui Nicolae Manolescu –

Istoricii detestă, în majoritatea lor cel puțin, contrafactualitatea, adică întrebări de tipul „Ce ar fi fost dacă... sau dacă nu...?” adresate unor momente resimțite ulterior ca decisive în istoria locală, națională sau universală. Au probabil dreptate, căci o istorie dorită cu temelii științifice nu se poate construi decît pe fapte care, odată ce „au fost”, au devenit irevocabile și definitive, dacă nu și sigure, din perspectiva noastră. Vorba de odinioară a lui Leopold von Ranke trebuie mereu citată: istoria se ocupă numai cu „ceea ce s-a întîmplat în mod real”. Dar literații, romancierii, chiar filozofii, spre a nu mai vorbi despre public, sînt mai puțin constrînși de „modul real”. După ce fac reverența cuvenită faptelor așezînd în cîmpul lor pretențios ceea ce a fost de așezat, își pot îngădui, nu să fantazeze fără frîne, ci numai să navigheze atent între hotarele posibilului, care puțin a lipsit la un moment dat să nu devină realitate. Și să se întrebe: oare ar fi rezultat o realitate foarte diferită de aceea pe care o știm? Sau poate lucrurile ar fi mers cam la fel, în mare, fiind determinate de cauzalități mai largi și mai profunde, care scapă contingenței și personalităților?

Fie-mi și mie (care nu sînt istoric) permis, acum, la moartea atît de regretabilă și regretată a lui Nicolae Manolescu, să joc puțin pe teritoriul posibilului. Nu înainte, firește, de a mă înclina înaintea realului, care astăzi, iată, e nu numai cu mult mai sărac, odată cu dispariția marelui critic și istoric literar, dar și cu adevărat diform. Fiindcă autorul Istoriei critice a literaturii române nu e numai dintre aceia care au jucat un rol, chiar major, în istoria culturală și literară a ultimei jumătăți de veac; el a fost cu adevărat în tot acest lung răstimp unul dintre puținii scenariști și regizori care au formatat spectacolul literar românesc. Îi voi lăsa totuși pe alții – foști studenți, critici și istorici literari, scriitori – să facă bilanțul, să vorbească despre marile reușite ale dispărutului, dar și despre controversele din obștea literară pe care le-a stîrnit mai ales în ultimii ani. Eu voi sări în spațiul posibilului și plauzibilului nerealizate.

Ce ar fi fost, așadar, dacă invidiile politice, intrigi abjecte sau vechi animozități literare nu l-ar fi lovit atît de nedrept pe Nicolae Manolescu pe la începutul anilor ’90? Ce ar fi fost dacă calomnia n-ar fi avut atîta trecere la Corneliu Coposu, dacă prietenia lui Manolescu cu regretatul Mihnea Berindei n-ar fi fost taxată atît de absurd drept „socialism” și „stîngism” de cîțiva nesăbuiți, printre care, din păcate, și de cîțiva oameni de litere importanți? Fără îndoială, dacă toate astea n-ar fi fost, atunci Manolescu, sprijinit de partidele Convenției și de nevoia de schimbare a publicului larg, ar fi devenit președintele Convenției Democrate în 1992 și candidatul la președinția României în 1992, în locul lui Emil Constantinescu. Poate chiar din 1992, dar, dacă nu atunci, cvasi-sigur în 1996, Manolescu ar fi devenit președintele României. Ce ar fi fost? Ne-ar fi cășunat? Sigur, ar fi frustrat lucrul ăsta pe cîțiva resentimentari și alți cîțiva radicali de dreapta. Și ce dacă? Iar România ar fi avut ca președinte un om cultivat, un mare intelectual, o minte lucidă, un foarte abil comunicator, un bun diplomat, un iscusit navigator prin apele mîloase ale „politichiei”, nu lipsit de ambiții, dar totuși fără de fumuri nesănătoase de falsă grandoare. Ar fi avut mai cu seamă, în înalta funcție, un liberal adevărat în convingeri, lipsit de înverșunări radicale, nededat la diferite paseisme naționaliste. Am fi avut în funcția supremă un om de calitate în locul unui mediocru grandoman, cu un caracter slab și ușor de manipulat, fără convingeri politice ferme, care a avut contribuția sa importantă la prăbușirea Convenției Democrate și la ascensiunea fulminantă a lui C.V. Tudor, atunci cînd a fugit în mod laș de răspundere înainte de alegerile din 2000. Nu, Nicolae Manolescu – așa cum îl cunoaștem – n-ar fi abandonat meciul, chiar dacă ar fi fost insuportabil de dificil, iar mulții lui entuziaști și suporteri nici ei nu l-ar fi abandonat pe el – nici la vot, nici altminteri. 

Știu, unii se vor încrunta: „Un om de litere la cîrma țării nu-i ce ne trebuia...”. Dar ce ne trebuia? Un fost activist PCR, un geolog, un fost căpitan de vapor, un dascăl de provincie? Realitatea este că job-ul de președinte poate fi ocupat de oricine, dar premisele ar fi fost în favoarea lui Nicolae Manolescu. Oricum, nu cred că acesta ar fi declarat vreodată că „l-a învins Securitatea”. Da, vor zice alții, dar oare nu-l va fi învins totuși, chiar fără recunoaștere? Nu știm, dar putem crede că, poate, lucrurile ar fi stat puțin mai bine cu țara și cu noi toți. În fond, era vorba despre a avea în frunte o valoare și nu o nonvaloare. Ceea ce nu s-a întîmplat nici atunci și nu se întîmplă nici azi decît rar și mai mult prin excepție. Căci valoarea inflamează firile mediocre, insultă prostia, sfidează o pretinsă egalitate și echitate, atît de zgomotos revendicate azi. Cum scria chiar Nicolae Manolescu, în penultimul său editorial din România literară (nr. 11/2024), „răstălmăcită, contestată, negată, valoarea încetează să mai fie luată în considerare ca un factor decisiv, fără de care civilizația materială și spirituală dispare... Valoarea, fiind transcendentă prin natură, ea va fi cea dintîi abandonată de lumea de mîine. Cu consecințele de rigoare”. Iar mîine începe azi.