Serban Axinte

Nu se poate spune că autorul urmărește un efect emoțional gradual, dimpotrivă, fiecare poem are aceeași intensitate zdrobitoare, abruptă.

Proiecțiile legate de viitor sînt puse în legătură cu frica de necunoscut, cu temerile legate de noua ordine sufletească și emoțională.

Doamne, titlul celei de-a doua părți, conferă cărții un paroxism al trăirilor, rod al diverselor acumulări, dincolo de rama războiului.

Ștefan Manasia rămîne prin Sursele obscure (Casa de editură Max Blecher) la aceeași strategie de poetizare.

Sigur, relaxarea asta despre care vorbește Andrei Zbîrnea în prefață ne face pe noi, cititorii, să intuim că aceasta presupune și încrîncenarea, și agitația de dinainte.

Despre cartea de debut (în poezie) a autoarei am scris deja în revista de față. Mă voi referi în continuare la celelalte două.

Firește că un astfel de subiect nu poate fi nici măcar schițat corespunzător într-un spațiu tipografic limitat.

Aceste două instituții au deja un rol clar determinat în cultura română.

Trecînd peste partea anecdotică ce a conferit un aer legendar Ieudului fără ieșire (1994), trebuie spus că în această primă carte nu doar se prefigura evoluția lirică ulterioară a lui Ioan Es. Pop, ci se avansa un nou tip de autenticitate (nou în anii ’90

În ceea ce-l privește pe Ștefan Manasia, poezia lui a fost pusă în legătură cu un anumit discurs așa-zis șamanic, ce presupune inițiere și libertate.

Nicolae Manolescu a fost un inovator în sensul dezideologizării literaturii.