Milestones in poetry

# Ștefania Mihalache, Sînt liniștită, mi-e frică, cu ilustrații de Laurențiu Midvichi, Editura Paralela 45, 2024.

Am fost mereu interesat de acele antologii sau volume colective care reușeau cumva să fixeze un anumit moment din istoria unei/unor generații. Demersul selectării autorilor ce urmează să facă parte din astfel de proiecte e în sine unul problematic. Amintesc aici cîteva cărți ce își dovedesc odată cu trecerea timpului valoarea documentară. Vorbesc depre valoare documentară, deoarece, chiar dacă valoarea literară a stat la baza alegerii, selectării, ea ajunge să lucreze tot în beneficiul funcției documentare. Se dovedește util, din punct de vedere istorico-literar, să aruncăm o privire asupra antologiilor sau volumelor colective apărute într-o anumită perioadă de timp pentru ca, acum, după ce au trecut mai bine de douăzeci de ani, să vedem ce s-a ales din tot acel entuziasm al începutului, din toată acea efervescență creatoare care, mai totdeauna, se revarsă peste buza paharului.

Firește că un astfel de subiect nu poate fi nici măcar schițat corespunzător într-un spațiu tipografic limitat. Îndrăznesc totuși să amintesc unele titluri: Junii 03, îngrijit de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Alexandru Mușina (Editura Interval, 2003), Generația 2000, cenaclul Euridice, coordonator Marin Mincu (Editura Pontica, 2004), Ozone friendly: Iași: reconfigurări literare, o antologie coordonată de O. Nimigean (Editura T, 2002). Asta ca să nu mai vorbesc de volume apărute anterior, precum Ficţiuni (1992), Tablou de familie (1995), Ferestre ’98 şi Tescani 40238 (2000). Sigur, acestea nu pot fi puse pe același plan pentru că unele au în vedere configurația unei anumite generații, altele, a unor grupuri literare din care fac parte autori din generații diferite. Unele sînt de poezie, altele de proză, în vreme ce mai multe combină genurile. În plus, metodologia și scopurile antologiilor fiind diferite, e firesc să apară discrepanțe între ele din punctul de vedere al numărului autorilor cunoscuți astăzi. Marin Mincu a dorit să-i adune în cartea sa doar pe aceia care înregistraseră deja confirmări de parcurs. În opinia lui, firește. Grupul de la Brașov a mizat pe promisiuni, cum se afirma, de altfel, în prefața semnată de Andrei Bodiu. E firesc să discutăm astăzi despre supraviețuitori.

Recitind Junii 03, o antologie de proză, singura care și-a construit o carieră literară e Ștefania Mihalache, prezentă acolo cu un fragment din romanul Est-falia. Cartea despre care voi scrie azi este însă de poezie. Mă voi referi, firește, la cea mai recentă, Sînt liniștită, mi-e frică, apărută în acest an în condiții grafice deosebite, în cadrul unui proiect-concept Metamorfoze al Dianei Iepure. Textul Ștefaniei Mihalache și ilustrațiile lui Laurențiu Midvichi, concentrate sinestezic, vizează un impact imagistic în ambele sensuri ale termenului.

Volumul Ștefaniei Mihalache pare, în primă instanță, cartea unei reașezări interioare, a unui echilibru la care s-a ajuns cu mult efort, dar acestei recalibrări i se adaugă și perspectiva inversă asupra acestei stări de fapt, acel frison al neliniștii menit mai mult să încerce stabilitatea fragilă a lucrurilor. Titlul trimite către ambele situații existențiale. Nu vorbim despre un oximoron fecund semantic, ci de alăturări de trăiri și sensuri, adevăruri aflate în succesiune, consecutive, nu în simultaneitate. Importantă în acest caz e naturalețea schimbării perspectivelor. Decizia de a lăsa totul să curgă e minată parcă din interior printr-o raportare chiar la ideea de naturalețe, exprimată frapant de simplu din cuvintele „natura” și „anti-natura”, starea de liniște fiind asociată cu acesta din urmă. Jocul tensiunilor nu are menirea să crispeze perspectivele. Totul rămîne la nivel de numire. O numire care face ca lucrurile să se coaguleze în sens.

Un dramatism soft apare atunci cînd se fac referiri la o realitate ceva mai îndepărtată și, implicit, depășită, cum e cazul secvenței intitulate „Acesta nu este un poem despre vreme”: „Pe vremea mea alergam pe conducte și țevi care urmau / să transporte gazul la blocurile noi / în calorifere albe, lucioase / prin care încălzirea venea atît de curat, / fără praf de cărbuni sau rumeguș, / fără miros. / Și dacă vedeam în șanț o pisică moartă / strigam «părul tău să putrezească și al meu să înflorească». Mie nici nu mi-a crescut foarte mult”. Realitatea ingenuă reclamă mijloace tehnice de același tip. Percepțiile condensează lumi care s-au născut și au apus succesiv în viața uneia și aceleiași persoane. Și acel frison al neliniștii de care am amintit deja nu are cum să nu modifice starea asta de relativă mulțumire dictată de impresia provizorie că ce-a fost greu a trecut. Tema corporalității e explorată cu prudență, dar cu un maxim de efect, tocmai datorită reținerii de a se expune.

Subiacent, se întrevăd unele vulnerabilități înregistrate progresiv, nu neapărat prin raportare la propria persoană, ci la altele dintr-o zonă afectivă apropiată. Mama devine astfel un fel de obiect al observației, trecerea timpului fiind unul dintre principalele filtre. Fiind o carte despre evoluția personală, importante devin acele momente din text ce fixează și, în același timp, trimit spre altceva decît lasă să se întrevadă tema ca atare: „cineva mi-a spus / că nu înțelege poezia / că i se pare o maimuțăreală de cuvinte / am stat și m-am gîndit la asta, / dar mie îmi plac maimuțele / ele s-au oprit la timp din evoluție” („Cuvintele-maimuță”).

De altfel, există referințe în răspăr la diverse concepte și teorii în vogă ce vizează schimbările de percepție cu privire la literatură și la propria viață. Ștefaniei Mihalache îi reușesc foarte bine acele ironii abia schițate ce aduc prospețime și fluență textelor sale.

Felul în care e structurată cartea indică o traiectorie sinusoidală a perspectivelor, dar oferă și prilejul constituirii contrapunctului, atît de util în economia și fluența ansamblului. Acest „mi-e frică” conferă consistență întregului demers. Ca să o parafrazez pe autoare, frica ar fi acea conținere pe care trebuie să o scoți la suprafață, deși nu e a ta. Ea te definește, îți dă forță, individualitate fără să-ți aparțină cu adevărat.

# Doina Ioanid, Poeme de trecut praguri, Editura Casa de pariuri literare, 2022.

O poezie a notației, a depășirii și a recuperării unor etape existențiale scrie și Doina Ioanid, în maniera ei specifică, încercînd și reușind uneori să se abată de la poemul ei nesfîrșit, așa cum am putea defini totalitatea scrierilor ei. Ideea nediferențierii în raport cu propriul scris este la Doina Ioanid o tehnică asumată prin care se diferențiază la modul fundamental de restul congenerilor ei și nu numai. Dorința și tentativele de a evada din propriul spațiu există, uneori chiar programatic. Dacă ar fi să decontextualizăm, chiar aceste versuri pandemice pot fi citite în sensul celor afirmate mai sus: „Spațiul meu A4 este un spațiu / din care vreau să ies tot timpul, / nu mă mai mulțumesc / cu marginile sale solitare. / Am nevoie / de alte spații, / mai largi și respirabile, / unde viața freamătă și / aerul îmi atinge blînd și ușurel trupul”.

De altfel, acest text este singurul din carte care este tăiat atipic, în raport cu maniera specifică autoarei. Este singurul care se desprinde din monolit. Intrările și ieșirile din poem trebuie atent supravegheate de cititor deoarece există un spațiu al relevanței ce devine din ce în ce mai consistent prin acumulare.

Acumularea de „date” despre sine și lume e trecută prin filtrul „adevărului personal”, așa cum apare el în primul text din carte. Tema lipsei de securitate conduce spre nevoia depășirii unor limite înțelese în volumul de față drept spații, drept perimetre noi de desfășurare a vieții. „Pragurile” există nu doar în sens peratologic, ci și în sensul lor propriu sau tradițional. Din acest punct de vedere, cartea conține denotații la acea lume îndepărtată, rurală, aproape dispărută: „Vedeam praguri bătrînești, late, de lemn, tocite de atîta călcat pe ele. De obicei, la bunica Dumitra, acolo stăteau pisicile și mă priveau curioase. Praguri mai noi, mai înalte, mai înguste, cu oameni mai tineri și veseli. Eu îmi făcusem un obicei: să nu calc pe praguri. Pășeam peste ele atît de firesc de parcă n-ar fi existat”.

Doina Ionid este binecunoscută pentru dexteritatea sa de a opune contemplației anodine un întreg univers semantic ce-și schimbă frecvent referentul. Cartea convinge prin această revigorare a ideii de prag în sensul de limită tocmai prin explorarea semanticii sale primare, proprii, ce ține de universul familial și familiar, explorare realizată atît prin raportarea la realitățile directe, cît și prin developarea unor secvențe dintr-un film al memoriei.

Cele două scriitoare prezintă mai multe puncte de tangență. Ambele sînt supraviețuitoare ale unor proiecte culturale promițătoare, Ștefania Mihalache fiind singura autoare din antologia Junii 03 care și-a construit o carieră literară relevantă astăzi, în vreme ce Doina Ioanid și-a calibrat autentic vocea după ce, în prealabil, a participat la Ferestre 98 și Tescani 40238. Prima autoare datorează mult Școlii de la Brașov, iar cea de-a doua a fost vreme de șapte ani asistent la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania”.

Dar, mai presus de toate, ambele scriu în cărțile prezentate despre depășirea unor limite, a unor etape, a unor veritabile milestone-uri ce indică de multe ori necesitatea ajustării dozelor de efort pentru rezistența pe termen lung. Adoptînd mijloace stilistice și condiționări estetice diferite, Ștefania Mihalache și Doina Ioanid sînt două dintre vocile cele mai originale care au debutat în literatura română în preajma anului 2000.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.