Oamenii sînt, adesea, mai modeşti decît par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să-şi declare, fără sfială, incompetenţa, pînă şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică. Există nenumăraţi critici literari care par aproape mulţumiţi să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mîndresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele lucruri ne rămîn inaccesibile. La limită, sîntem chiar dispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decît noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decît noi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din cînd în cînd, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectîndu-l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu sîntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemînatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că sîntem moralmente precari, că sîntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să-şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămîne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distinctă de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilă.
Pe scurt, singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemîna tuturor. În materie de etică, funcționăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L'enfer c’est les autres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous-mêmes.
Încrederea fiecăruia în propria autoritate morală nu exprimă nici măcar încrederea într-o incoruptibilă sămînţă de bine existentă – dincolo de accidentele destinului individual – în adîncul oricărui exemplar uman. În acest caz, ea ar fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste, pentru care „păcatul originar“ a putut compromite armonia funcţională a firii omeneşti, fără a infecta totuşi nobleţea ei esenţială. Dar abuzul de autoritate care are drept rezultat abuzul competenţei morale e mult mai puţin decît atît: e sentimentul difuz al propriei îndreptăţiri, al infinitelor justificări pe care chiar actele noastre vinovate le pot căpăta, printr-o rafinată şi oarbă cazuistică.
Asumarea competenţei etice e un gest tipic al obtuzităţii spirituale: e începutul derivei etice. În imediatul cotidian, ea are două forme specifice de manifestare: tendinţa de a judeca tranşant lumea şi oamenii şi aplecarea irepresibilă de a da sfaturi, invocînd, drept argument, propria calitate morală, laolaltă cu o prezumţioasă „experienţă de viaţă". […]
Există totuşi competenţă etică reală? Şi dacă da, cine o întruchipează? Este, de pildă, specialistul în probleme de istorie şi teorie a eticii o competenţă în materie? Răspunsul e elementar şi prompt: nu devii o autoritate morală întrucît i-ai citit pe Aristotel, pe Spinoza sau pe Kant. Erudiţia etică – nedublată de vocaţie etică – e una dintre cele mai ridicole forme de erudiţie: căci în nici un domeniu simpla ştiinţă de carte nu e mai inoperantă, mai inconsistentă, mai vinovată. Ajunşi aici, să amintim, în treacăt, minimala distincţie între etică şi morală […]: etica are conotaţia unei rubrici academice şi, ca atare, poate face obiectul unei profesionalizări savante. Morala e aspectul circumstanţial al eticii, etică particulară, prelucrare subiectivă a moralităţii generice (Sittlichkeit) de care se ocupă etica.
Pe temeiul acestei distincţii, vom sfîrşi prin a spune că specialistul în etică poate avea competenţă etică, dar nu are, în chip necesar, autoritate şi competenţă morală. Or, pe noi nu ne interesează decît aceasta din urmă. Competenţa morală nu se dobîndeşte prin lectură şi prin hermeneutică istorică. Ea nu se pretează la sistematica severă a ştiinţei…
(Fragment din Minima moralia, p. 11 și urm., Editura Humanitas, 2008. Titlul aparține redacției.)