Lumina filtrată de vitralii are un joc special, care poate căpăta diverse valențe în funcție de o multitudine de factori, de la poziționare pînă la culorile folosite. Aruncăm o privire prin istoria ferestrelor colorate.
Egiptenii și romanii produceau diverse vase din sticlă colorată. Romanii chiar au reușit, se pare, să asambleze bucăți de sticlă colorată formînd rame pentru ferestre, însă ferestrele pictate și montate așa cum le știm astăzi au fost așezate în istorie odată cu masiva activitate de construcție a marilor catedrale și biserici. Între secolele al XII-lea și al XV-lea, al XVI-lea, în Europa s-a conturat și a înflorit o adevărată artă a fabricării vitraliilor. Orice artă include și tehnică, iar tehnica vitraliilor a fost descrisă de un călugăr german cu pseudonimul Teophilus prin secolul al XII-lea, după ce acesta a studiat în detaliu munca geamgiilor și a pictorilor pe sticlă astfel încît să furnizeze cele mai elocvente direcții pentru acest meșteșug. Cu anumite excepții, nu multe, tehnica de producere a vitraliilor descrisă de Teophilus a rămas neschimbată pînă în prezent.
Ce-i interesant și prețios este faptul că vitraliile, care ilustrau scene din Biblie și din viața sfinților, nu reprezentau doar un element decorativ de mare valoare și frumusețe al edificiilor religioase medievale, ci și o manieră practică de oferi informație în formă grafică populației majoritar analfabetă.
Prin secolul al XV-lea, vitraliile au început să fie inundate de lumina stilului clasic, în detrimentul celui gotic. Au devenit mai translucide, s-au folosit culori mai pale, picturile erau mai mari, stilul mai sofisticat. Și cam așa a rămas vreo trei secole, timp în care istoria a instalat ferestre pictate și special asamblate și în zidurile instituțiilor publice și chiar ale unor reședințe private.
În secolul al XVIII-lea, lumina s-a schimbat din nou, refăcînd loc influențelor gotice, odată cu restaurarea catedralelor medievale, iar în veacul ce a urmat artiștii John La Farge și Louis Comfort Tiffany au revoluționat tehnica vitraliului. Printre altele, aceștia au fabricat un tip de sticlă care produce diverse efecte (sticlă opalescentă), nemaifiind nevoie astfel de vopsirea acesteia. Spre cel de-al Doilea Război Mondial, popularitatea vitraliilor a intrat în umbră, acestea rămînînd cumva apanajul construcțiilor religioase. Ulterior, noile mișcări artistice și noile tehnologii au dezvăluit noi metode și stiluri de a prelucra sticla.
Totuși, puține ipostaze se pot compara cu lumina cernută printr-un vitraliu, care cade ferm, dar cald, impunător, dar blînd peste decorul interior al bisericii, oprindu-se adesea și înălțător pe podea. Și, culmea, nu-i nimic religios în asta.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
