De mai multe luni, privesc perspectiva alegerilor prezidențiale cu o paralizantă nedumerire. Nu știu pe cine să-mi pun semnătura. Nu că toți sunt la fel, dar niciunul nu mi se pare în suficientă măsură altfel. În materie electorală ”a nu fi la fel de rău” ca alții nu echivalează, cred, neapărat, cu ”a fi mai bun”. Într-un tîrziu, dezbaterea mea interioară se potolea cu Nicușor Dan. Îmi dădeam, totuși, seama, că, dincolo de decența prezenței sale, nu avea relieful public necesar pentru a da lovitura... Pe acest fundal, a apărut pe scenă Ilie Bolojan. Nu știam despre el decît ce prestație exemplară a avut ca primar al Oradiei. Dar în ultimile zile, profilul lui m-a impresionat prin adecvare, discreție eficientă, funcționalitate nedemonstrativă, pe scurt: normalitate. Prezența lui e convingătoare fără retorică, impunătoare fără poză, autoritară fără vanitate. Din punctul meu de vedere, e ceea ce ne trebuie în clipa de față. Îl votez. Iar ideea că o asemenea candidatură poate fi blocată de obstinația vidă a lui Crin Antonescu mi se pare ridicolă. Dl. Antonescu n-a făcut mare lucru nici cînd era ministru (al sporturilor...), nici cînd , vreme de zece ani, a moțăit confortabil lîngă soția sa, doamna Dina Vălean, europarlamentar și fost comisar european. Zece ani, dl Antonescu n-a avut chef să facă nimic, dar acum pofta de actorie politică l-a năpădit irevocabil... O asemenea poftă nu se percepe în comportamentul domnului Bolojan. E unul din (multele) motive, pentru care îl susțin, cu speranța că alegătorii autohtoni vor avea aceeași orientare.
