Adevăr și autenticitate

În științele naturii nu contează nici identitatea, nici moralitatea celui care susține o ipoteză sau o teorie. Valoarea de adevăr a acestora se verifică experimental, iar experimentele, dacă sînt corecte și sistematice, vorbesc limba obiectivității, indiferent de persoana și caracterul celui care le face. Nu tot așa stau lucrurile în viața morală, socială, politică. Aici o afirmație devine credibilă și autentică mai ales dacă este susținută prin fapte de cel sau cei care o afirmă. Iar cea mai solidă susținere este aceea cînd cel care o face îi aplică el însuși consecințele directe în viață, așa cum cea mai eficientă respingere are loc cînd autorul declarației fuge el însuși în practică de consecințele pe care le declară nocive. Nu că n-ar exista și aici adevăruri supraindividuale, dar multitudinea circumstanțelor și complexitatea situațiilor fac ca de foarte multe ori să nu poată exista o decizie categorică. Așa că dacă apare o coincidență între spusa și fapta cuiva sîntem încurajați să-l credem și, invers, dacă ele sînt în divergență privim cu scepticism valoarea spusei, chiar dacă ea nu contrazice un adevăr general și abstract. Între adevăr și autenticitate există aici o distanță pe care numai implicarea personală o poate acoperi.

În această cheie privesc criticile unor reprezentanți ai noii administrații americane (vicepreședintele J.D. Vance, miliardarul Elon Musk) la adresa democrației românești și a anulării primului tur al alegerilor prezidențiale în noiembrie anul trecut. În mod general și abstract, acei reprezentanți au uneori dreptate, dar nu sînt convingători, ba chiar ipocrizia lor este la limita impertinenței. Sigur că democrația românească este fragilă, așa cum i s-a reproșat, deoarece s-a ajuns în situația de a bloca niște alegeri. Este, în fond, o democrație recentă, de numai 35 de ani. Dar oare are dreptul moral să susțină asta adjunctul celui care a instigat o gloată să ia cu asalt Capitoliul pentru a-i forța pe reprezentanții abia aleși ai națiunii să nu-l desemneze președinte pe cel ales, violînd astfel o Constituție veche de două sute și ceva de ani? Donald Trump n-a recunoscut nici pînă în ziua de azi rezultatul alegerilor din 2020, susținînd sistematic că a fost furat masiv, că sistemul electoral, dominat de adversarii politici, a clacat, deși numeroase instanțe de judecată l-au contrazis. Iar primul act cînd a ajuns președinte a fost să-i grațieze pe cei care comiseseră revolta din urmă cu patru ani. Cu ce drept atunci judecă reprezentanții acestui președinte că democrația din România, ba chiar din Uniunea Europeană, nu funcționează și că sistemul electoral a dat greș? De ce interferențele străine, unele directe și pe față în alegerile din România și Europa, sînt nesemnificative în ochii aceleiași administrații? Cumva fiindcă se fac în favoarea prietenilor politici din extrema-dreapta? În schimb, același președinte se consideră victima în trecut a unor conspirații uriașe interne și externe de stînga, care i-ar fi răpit victoria în alegeri!

Nimeni nu neagă dificultățile, inclusiv democratice, prin care trec multe țări din Europa în fața valului extremist și nativist, în parte susținut de aceeași nouă administrație americană. Dar nu e o ipocrizie să acuzi interdicțiile politice sau legislative pe care le practică unele guverne europene la adresa unor forme radicale de expresie și acțiune politică, atunci cînd, acasă, ai declanșat o adevărată epurare pe criterii ideologice a propriei administrații? Are legitimitate să ceară o mai mare libertate de expresie cel care ridiculizează presa care nu-i ridică osanale? Ba chiar recurge la procese oneroase pentru a închide gura adversarilor politici? Sau cumva libertatea absolută a cuvîntului e bună numai cînd ești în opoziție? Poate că a existat corupție și în rîndurile USAID (o organizație caritabilă susținută de Guvernul american). Dar a demola și, practic, a desființa instituția numai pentru că te nemulțumește presupusa aplecare spre stînga a unora dintre funcționarii ei e o dovadă de autoritarism fățiș. Ce să mai vorbim despre guvernarea prin „ordine executive” care ocolesc Congresul – unul unde totuși republicanii au majoritatea – și care, unele dintre ele, anulează în practică legi votate de Congres în trecut? Arată această politică executivă că actuala administrație ascultă de „vocea poporului”, așa cum se laudă neîncetat, inclusiv în fața aliaților europeni, sau mai curînd ascultă de un nucleu minoritar de fanatici MAGA? De ce atîția mari magnați, în frunte cu Mark Zuckerberg, în trecutul apropiat ostili lui Trump, acum îl curtează și îi caută favorurile? Oare din bruscă simpatie pentru aceeași MAGA? Sau de teamă și din oportunism? Statele Unite rămîn deocamdată o țară democratică, dar actuala administrație pare că se înverșunează să o transforme într-o autocrație de facto, după modelul rusesc sau maghiar. Și iată că are tupeul totodată să-și critice aliații, fiindcă, chipurile, n-ar fi autentic democrați, îngrădindu-i în diferite moduri pe prietenii extremiști ai președintelui Trump să ajungă la putere!

O discuție de principiu despre cît de mult este îndreptățită o democrație liberală să-și îngrădească adversarii nedemocratici este legitimă, fără îndoială. (Mă refer la îngrădiri juridice, electorale sau politice.) Dar o judecată politică nu poate fi în mod credibil susținută decît de cel dispus să o practice în mod serios asupra lui însuși, asumîndu-și personal astfel consecințele pozitive și negative ale soluției. Altminteri, adevărul nu devine autenticitate. Nu-l cred, deci, pe desfrînatul care cere castitate, nici pe avarul care cere caritate, nici pe bătăușul care cere blîndețe. De la toți, mai puțin de la sine.