SITUAȚIUNEA

Pe scurt, institutul e ca și dispărut

Cînd spunem „oraş”, ne gîndim de obicei numai la case, străzi, pieţe, poduri, bulevarde, muzee, monumente.

Mă gîndesc mai curînd invers: la lucruri pe care le făceam şi n-o să le mai pot face...

Pentru toți aceștia, și în general pentru toți susținători din pasiune sau oportunism ai lui Trump și ai mișcărilor pe care el le inspiră atît în lume, cît și la noi, am cîteva vești proaste.

Și mai departe? Încotro s-o luăm, dacă „extensivul“ e, practic, neinteresant? Să continuăm în intensiv?

Nici unii, nici alții nu știau, desigur, anumite lucruri.

Occidentul e în declin? Dacă e părerea altora, contează puțin. Contează cu adevărat numai dacă e părerea lui și o crede el însuși.

Fragmente regăsite (2022), după o conversație cu bunul meu prieten Toma Pavel despre închiderile și deschiderile vieții spirituale.

Bine, ar spune un cusurgiu, cu Sinwar, Nasrallah sau Bin Laden nu sînt probleme morale, dar ce ne facem cu conducătorii iranieni, religioși sau laici, despre care se știe foarte bine că au stat tot timpul în spatele acestor organizații teroriste?

Cu alte cuvinte, votul nu e rezultatul reflecţiei responsabile, al unei alegeri dezinteresate, al unei opinii argumentabile.

Iubirea adevărată e lucidă, dornică de frumusețe vie, nu de înfrumusețare cosmetică.

Nu sîntem pe traseul principal al „muzeului”.

Cu robotul universal?

Sub dictatură, politicul avea un statut paradoxal.

Sînt întrebări definitive, inevitabile şi mute.

Dar tot un motiv concret, factual (superioritatea celui urît) este și aici cauza urii.

Deși, minunat cum ești, spui răspicat că „Orientul e menționat aci doar ca experiență stimulatoare și nicidecum ca soluție”

Să spunem că femeile și păsările scapă totuși ușor, soarta lor apărînd, prin comparație cu ce urmează, grațioasă.

-am nimic de obiectat la această concluzie și la analiza economică strictă,

În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent”.

Nu așa vedea lucrurile, cîndva, o anumită filozofie tradițională, care avusese curajul sau impertinența să afirme că ochii n-au fost creați de divinitate cu acel scop practic.

Mihai Stănescu a scris, ani de-a rîndul, istoria comică a unei tragedii.

Pentru omul tradițional, animalul domestic, generic vorbind, era mai ales un tovarăș de muncă, înainte de a deveni sursă de hrană.

Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant.

Rezultă că democrația este sistemul politic care instaurează aristocrația.

La ce folosește cetății tale „să trăiești cu capul în nori”?

Și pe cele pe care nu le rezolvă le vor trata „neoficialii”, „alternativii” etc.

Dezbaterea curentă cu privire la trista neregulă de la Spitalul „Sf. Pantelimon” e un bun (și dramatic) exemplu de bezmeticie analitică.

Cînd încetează bătăile inimii și resuscitarea se dovedește imposibilă? Cînd dispare ultimul licăr al conștiinței, măsurat la encefalograf

În ce fel diferit? Decît să fac un portret omagial al acestui „unicat”, prefer să povestesc cîteva împrejurări trăite alături de el, caracteristice, cred, pentru croiala lui greu sistematizabilă.

Aici simpla afirmație teoretică nu stă singură în picioare.

Colecţia de nume e de o zglobie diversitate. Dintre plante, se disting, inevitabil, fragilităţile graţioase. Avem: Violetelor, Zambilelor, Zorelelor, Pufuleţi, Tufănelelor, Părăluţelor

De reacția veselă a amicului Dan Stanciu, important scriitor și grafician, tartorul vizualității dilematice, căruia i-am dedicat, de la bun început, articolul meu, sînt sigur!

O mai mare absurditate nici că putea debita!

Există, în fond, trei tipuri de biografii spirituale, trei categorii de oameni „îmbunătățiți”

Rezultă că „naturalul” nu există efectiv.

Dar mai știe teologia să se lase provocată?

Scriu asta privind stupefiat la scena politică americană.

– Dependența de „povești” (mituri).

Așteptați de la noi întrebări.

Invitația pe care ne-ați făcut-o cu prilejul ultimei întîlniri de la Schit (Schitul de la Păltiniș, n.m., A.P.)

Aflu, cu stupoare, că Ion Vianu nu este membru al Uniunii Scriitorilor.