Declin al Occidentului?

O veche observație a lui Hegel spune că civilizațiile nu se prăbușesc, în ultimă instanță, decît esențialmente din motive interne, atunci cînd spiritul lor și-a pierdut vigoarea. Inamicii externi, oricît de puternici, nu pot prevala dacă nu există o sciziune internă profundă sau, mai curînd, o neîncredere sistematică și larg răspîndită a unei civilizații sau națiuni în valoarea și menirea proprii. Un simptom al declinului sînt măruntele rivalități interne, disputele mărginașe, dar perpetue, pătrunse de o nesfîrșită falsă importanță, scandalurile de-a dreptul ridicole, dar care atrag energii și epuizează resurse deopotrivă materiale, intelectuale și afective ale națiunii în cauză. Să fie asta și soarta actuală a ceea ce se numește „Occidentul global”, mai ales a Uniunii Europene și Americii de Nord? Destui sînt tentați astăzi să răspundă afirmativ.

Într-un moment critic pentru războiul din Ucraina, dar și pentru cel dus de Israel împotriva organizațiilor-stat terorist Hamas și Hezbollah (susținute deschis de Iran), Occidentul ezită, se sfădește cu sine, găsește mereu circumstanțe ca să nu acționeze la timp și decisiv, e divizat; e obosit, mai ales, epuizat. Vrea liniștea și pacea – lucruri frumoase în sine. Dar mă tem că tinde să le vrea cu orice preț, ceea ce e dezastruos. Desigur, puterea materială și cea economică a Occidentului reunit le întrec încă cu mult pe cele ale principalilor adversari de acum: Rusia, China, Iran etc. Dar ce folos dacă această putere nu e însuflețită de un spirit combativ și decis, capabil să se mobilizeze unitar și să lupte pentru valorile proprii, ba chiar să facă sacrificii?

Iată: Congresul Statelor Unite s-a chinuit luni de zile să voteze un pachet de peste 100 de miliarde de dolari – susținere pentru Ucraina, pentru Israel și pentru Taiwan – din cauza disputelor interne dintre republicani și democrați care, văzute de la o oarecare distanță, apar meschine, stupide și dăunătoare în primul rînd pentru interesele americane în lume. Dar nu e tocmai semnul decadenței să nu mai faci distincția dintre important și nesemnificativ, să te rătăcești în dispute fără perspectivă, pe care istoria le va condamna cu severitate? Peste puțină vreme urmează alegerile în SUA și, dacă Donald Trump va fi din nou președinte, s-ar putea chiar ca acest ajutor să sece aproape cu totul. Dar va fi, zice-se, pace. Da, pacea dictată de Putin. Însă se vor salva vieți. Da, vieți devenite de sclavi. Nu-i tocmai asta decadența, a uita că lupta pentru libertate e costisitoare? Nu altceva e eroismul decît a crede că există valori care trebuie preferate vieții pur și simplu? Dar care politician din Vest, după ce va spune poporului său că sînt necesare asemenea sacrificii, va mai fi ales sau reales? Știți pe vreunul? Și știți un astfel de popor?

Uniunea Europeană e și ea blocată de opoziția lui Viktor Orbán față de susținerea Ucrainei. Un gigant blocat de un pigmeu arogant! Nu se găsesc soluții deocamdată. Cailor troieni iliberali li se dau mai curînd ușoare mustrări decît pedepse. Industria europeană nu reușește nici ea să țină pasul cu nevoile războiului din Ucraina, deoarece e sufocată de birocrație. Dar nu aspectul birocratic e problema, ci cel politic, ba chiar cel psihologic: să te știi în război, după ce decenii de-a rînd te-ai lăsat păcălit că ești în pace, nu-i ușor. Dar e necesar.

Între timp, adversarii – Rusia, Hamas, Iranul și China – n-au asemenea probleme birocratice,  așa cum n-au nici probleme de conștiință. (Reaua conștiință, într-un anumit sens, e o invenție occidentală.) Se înarmează, violează sancțiunile existente, își pun economiile pe picior de război (Rusia), comit atrocități (Rusia, Hamas), își supraveghează complet populațiile (toate și mai ales China). Occidentul, între timp, se sfîșie cu criticile pe el însuși, devine teribil de scrupulos cînd e vorba de terorismul islamic. Stîngiștii și-au reînnoit vechi pasiuni antisemite, dreapta populistă și pro-rusă vociferează de zor împotriva liberalismului și speră la victorii electorale pe ambele maluri ale Atlanticului. Putin n-are nevoie de altceva decît de puțină răbdare: în curînd rezervele Ucrainei se vor epuiza din cauza alimentării insuficiente și Occidentul o va sili la concesii majore care vor avea aerul de capitulare. Dar va fi de fapt propria capitulare. Căci după devorarea Ucrainei, apetitul Molohului rusesc va crește. Și, de fapt, nu e nevoie ca, din nou, cazacii să umble prin Paris, ca după căderea lui Napoleon. O guvernare Le Pen, de pildă, va face aproape același lucru în pace. Trăiască deci pacea și înțelegerea între popoare! (După ce, desigur, unele mai rebele, ca ucrainenii sau balticii, vor fi fost devorate.)

Trăiască și pacea cu Hamas și Hezbollah! Toți vor încetarea luptelor și salvarea civililor, mai ales a celor din Gaza; dar cînd e vorba despre cei din Israel, rezoluțiile ONU, rapoartele OMS și ale diferitelor organizații pentru depturile omului șovăie, tac sau, cel mult, vorbesc în șoaptă. Întreaga lume cere Israelului să-i protejeze pe civili (mult mai puțină vehemență în cazul rușilor); nimic mai just. Dar n-am auzit ca aceeași lume să-i ceară Hamas-ului să nu mai folosească civilii pe post de scuturi umane, deși și această practică este condamnată de legile războiului. Iar secretarul general al ONU, Antonio Guterres, foarte sever cu Israelul, nu-și face scrupule cînd dă mîna, la Kazan, cu criminalul de război Putin, a cărui arestare a fost cerută de Tribunalul Penal Internațional. Acum zece ani nici un secretar general al ONU n-ar fi cutezat ceva similar, iar acum douăzeci de ani nici nu i-ar fi trecut prin cap să sfideze practic principiile organizației mondiale pe care o conduce. Asta fiindcă aceste principii fuseseră impuse de un Occident încă respectabil. Nu mai este cazul. Și atunci, de ce ar respecta actualul secretar general un Occident care adesea a încetat să se mai respecte pe el însuși?

De multe decenii, Occidentul și-a pierdut încrederea în sine. Propriii lui învățați l-au condamnat în repetate rînduri ca rasist, sexist, ca distrugător al climei, planetei, naturii. El, Occidentul, e vinovatul de serviciu, nu statele BRICS, deși acestea poluează maisv și fără scrupule. Capitalismul care a îmbogățit planeta și a salvat-o de la foametea generalizată prin revoluția industrială a fost acuzat de inegalitate, exploatare, războaie, colonialism, rasism, încălzire globală, acuzații sosite toate, inițial, din interiorul lumii occidentale. (O altă invenție occidentală, socialismul, s-a bucurat de mult mai multă favoare.) Între timp, Sudul global și Estul n-au nici o acuzație la adresa lor înșile. Dimpotrivă, încîntate de sine, convinse că sînt crema umanității, au învățat din Vest să fabrice tunuri și rachete, dar au refuzat să respecte libertatea de conștiință, să asigure egalitatea femeii cu bărbatul și să respecte separarea puterilor în stat. Pentru ele, individul nu e decît un număr, iar statul poate pretinde orice sacrificiu de la sclavii săi, nominal cetățeni. Cel mai grav însă mi se pare că Vestul s-a obișnuit să-și relativizeze valorile proprii – libertatea, toleranța religioasă, secularismul, democrația –, dar concomitent să respecte scrupulos valorile altora, cînd nu declară deschis că le admiră. N-are curajul – nici măcar intelectual – să afirme deschis (deși mulți o gîndesc) că nu toate valorile civilizaționale sînt egale sau echivalente și că valorile democratice și liberale sînt superioare celor de tip Sharia, neo-confucianismului chinez sau neo-ortodoxismului de inspirație rusească. Robit noilor antropologii culturale pe care tot el le-a inventat într-un moment de ură de sine, Occidentul n-are curajul să proclame că are dreptul și obligația să asigure pacea mondială, deoarece valorile sale – maturate încet-încet într-o sinteză greco-romano-iudeo-creștino-iluministă – sînt tot ceea ce a dat mai bun omenirea pînă acum. Iar dacă el n-are curajul s-o spună răspicat, să credem că o vor spune alții?

Occidentul e în declin? Dacă e părerea altora, contează puțin. Contează cu adevărat numai dacă e părerea lui și o crede el însuși.