Nesfîrșita călătorie a lui Acasă

„Și să mai știți că dacă nu s-ar fi întîmplat aceasta, cu mare greu și suferință am fi putut pleca și de-abia ne-am mai fi întors în țara noastră. Dar cred că i-a plăcut lui Dumnezeu să ne întoarcem, ca să se afle lucrurile care mai sînt pe lume.” Astfel se încheie, emoționant, Milionul, sau Cartea minunatelor călătorii ale lui Marco Polo, a cărei primă înregistrare istorică, realizată de către Rusticiano din Pisa, datează din 1298. Acest paragraf emoționant evocă arzătoarea dorință de a se întoarce acasă a venețienilor care, după 24 de ani de peregrinări prin țări străine, nu voiau decît să-și revadă căminul părintesc. Fără a-și fi dorit vreodată să se stabilească la curtea Marelui Han sau în altă parte, ei purtaseră Veneția în suflet, iar Serenissima îi chema înapoi de fiecare dată cînd vizitau un oraș nou și necunoscut.

La 11 decembrie 1803, pe cînd François-René, viconte de Chateaubriand vizita Italia, el consemna în jurnalul de călătorie că, în ciuda monumentelor fabuloase care-l uimeau, într-o împrejurare pricinuită de alchimia subtilă dintre starea sufletească și elementele cadrului natural, se simțise transportat în Armorica natală. „Amintirile acoperișului părintesc le ștergeau în mine pe cele ale palatului lui Cezar: orice om poartă cu sine o lume compusă din tot ce a trăit și iubit, unde se reîntoarce neîncetat, chiar și atunci cînd parcurge sau pare că locuiește în străinătate”. Această lume interioară, sesizată cu sensibilitate romantică de autorul Geniului creștinismului, transformă tot ceea ce vedem în călătoriile noastre prin lentila experiențelor care ne-au format personalitatea, dintre care copilăria joacă poate rolul cel mai important.

Pornind de la acest citat din Chateaubriand, Claude Lévi-Strauss comentează în cartea sa Tropice triste, din 1956, faptul că amintirile joacă un rol fundamental în perceperea locurilor și situațiilor noi, chiar și atunci cînd ele sînt de mult uitate. „Luînd cu sine amintirile mele, uitarea a făcut mai mult decît să le uzeze și să le îngroape. Edificiul vast pe care l-a construit din aceste fragmente oferă pașilor mei un echilibru mai stabil, privirii mele un contur mai limpede. (...) Întîmplări fără nici o legătură aparentă, provenind din perioade și regiuni diferite, alunecă unele peste altele pînă cînd, imobilizîndu-se deodată, iau parcă forma unui castel ale cărui planuri au fost gîndite de un arhitect mai înțelept decît istoria mea.” Antropologul observă cum mai ales inconștientul și imaginarul ne structurează percepția, iar aceasta nu poate fi decît în întregime subiectivă, purtînd în ea pecetea unui sine complex pe care, fără ajutor, prea puțin ni-l putem înțelege, organiza și gestiona.

Capodopera lui Italo Calvino din 1972, Orașele invizibile, propune cititorului o incursiune în geografia imaginară și subiectivă a lui Marco Polo care, la curtea Marelui Han, îi povestește acestuia nesfîrșitele sale peregrinări. Ele nu străbat însă țările Milionului, numite Cuncum, Ambalet, Sindafa, Tebet, Gaindu, Caragia ori Samarca. Sînt orașele compuse din frînturile amintirilor călătoriilor sale, suprapuse peste orașul natal, niciodată uitat, a cărui chemare Marco o păstrează în suflet ca pe aceea a ființei iubite. Dorotea, Zaira, Anastasia, Zora, Despina, orașe cu nume de femei, sînt tot atîtea ipostaze fantastice ale urbei zidite pe ape, ale „locurilor familiare ale tinereții sale, și împrejurimile casei, și o piațetă din Veneția unde se jucase cînd era copil”. La finalul istorisirilor sale, Hanul constată că a rămas un oraș despre care nu a vorbit niciodată, Veneția, iar Marco îi răspunde: „Și despre ce altceva credeai că îți vorbesc?”.

Călătorind prin istoria ideilor într-o spirală ale cărei puncte se suprapun deși își schimbă poziția în timp, conceptul de acasă, căruia francezii îi spun, foarte sugestiv, chez-soi, adică în casa sinelui, ne însoțește oriunde pe fiecare dintre noi, transformîndu-se de fiecare dată cînd descoperim locuri și oameni, dar rămînînd mereu același punct de referință ca la începutul călătoriei, fără să devenim conștienți de aceste schimbări. Și oricît de departe am ajunge, și oricît de somptuoase vor fi fost palatele vizitate și oricît de albastre și străvezii Mările Sudului, atunci cînd la întoarcere deschidem ușa casei, ne izbește o lumină care ne face să exclamăm: „Cît de frumoasă este casa mea! Ce dor mi-a fost de ea!”. Este lumina candelei care ne-a vegheat din dragoste primele nopți, lumina pe care o luăm cu noi și care ne arată frumusețea lumii.

Citatele din text aparțin următoarelor ediții: Milionul, Editura Științifică, 1958; Voyage en Italie, 1827, édite par la bibliothèque numérique romande, p. 23; Tropice triste, Editura Științifică, 1968, p. 48; Orașele invizibile, Editura Univers, 1979, pp. 18, 50-51.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Credit foto: Wikimedia Commons