Decizia președintelui american Donald Trump de a elimina USAID – desființînd efectiv 42% din sistemul global de ajutor umanitar și punînd în pericol milioane de vieți – a reaprins dezbaterea privind eficiența ajutorului extern. În condițiile în care multe țări în curs de dezvoltare sînt prinse într-un ciclu aparent ineluctabil al dependenței de ajutor extern, e din ce în ce mai clar că modelul predominant nu este adaptat realităților economice și geopolitice actuale. Dar multe dintre alternativele luate în considerare în Epoca Trump nu oferă nici ele o soluție reală.
Finanțarea externă a fost mult timp un motor-cheie al dezvoltării globale, modelînd traiectoriile economice pe mai multe căi, trecute adesea cu vederea. Chiar și Statele Unite s-au bazat pe finanțarea externă în timpul Războiului de Independență, iar boom-ul industrial al Chinei a fost parțial determinat de împrumuturile preferențiale japoneze [soft loan – împrumuturi cu dobînzi sub nivelul pieței – n. trad.]. La rîndul ei, Japonia a solicitat finanțare de la Banca Mondială pentru a construi centralele electrice care au alimentat creșterea sa rapidă. Iar Regatul Unit a apelat la Fondul Monetar Internațional (FMI) de 11 ori între 1956 și 1977 – mai frecvent decît economiile africane, care sînt astăzi cele mai dependente de ajutor. Și la sfîrșitul anilor 1940, Spania a apelat la ajutorul Argentinei după ce a fost exclusă din Planul Marshall. Chiar și platforma de plăți mobile M-Pesa, de mult timp un simbol al autonomiei africane în materie de inovare, și-a început activitatea cu ajutorul unei subvenții.
Pînă la sfîrșitul anilor 1970, majoritatea împrumuturilor FMI au fost acordate țărilor considerate în prezent economii avansate, aproape 72% din împrumuturile FMI fiind direcționate către aceste țări numai în anii 1960. Cu timpul, însă, cele mai dinamice și întreprinzătoare economii au reușit să se elibereze de dependența de ajutor, iar asistența pentru dezvoltare s-a diminuat, devenind în cele din urmă o fracțiune neglijabilă a fluxurilor financiare globale.
În prezent, investițiile străine directe care trec anual numai prin Țările de Jos reprezintă de aproximativ 15 ori bugetul de ajutor global. Cu cîteva excepții, precum „tigrii asiatici” la sfîrșitul anilor 1990 sau Grecia și Portugalia în anii 2010, ultimele decenii au arătat că dependența de ajutor nu este ineluctabilă.
Dar accelerarea dezvoltării economice necesită un efort global susținut. Din nefericire, angajamentul țărilor bogate față de paradigma tradițională a ajutorului – în forma în care e prezentată de Agenda de la Addis Abeba și susținută de Uniunea Europeană – a fost întotdeauna, în cel mai bun caz, fragil. Fapt dovedit de incapacitatea acestor țări de a-și respecta promisiunea din 1970 de a aloca 0,7% din venitul lor național brut (VNB) pentru ajutorul de dezvoltare. În doar trei ani de la stabilirea acestui obiectiv, contribuția medie a țărilor OCDE a scăzut deja la 0,27% din VNB. În 2023, aceasta ajunsese la 0,37%.
Între timp, pe măsură ce puterile economice emergente precum China și Emiratele Arabe Unite își asumă un rol mai important în modelarea normelor sistemului internațional, o abordare mai tranzacțională a ajutorului – care leagă în mod explicit ajutorul pentru dezvoltare de interesele comerciale și de obiectivele geopolitice – cîștigă teren.
Acest lucru semnalează o recădere de la paradigma actuală a ajutorului la epoca în care ajutorul era determinat în primul rînd de interesul personal explicit. În cadrul unor reuniuni precum Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg, factorii de decizie politică susțin trecerea la o nouă eră multipolară în care țările în curs de dezvoltare din Africa și din alte părți ale lumii să fie capabile să își afirme suveranitatea și să colaboreze, în propriii termeni anticoloniali, cu „partenerii de dezvoltare”, fără să mai fie un „cimitir” al proiectelor de ajutor occidentale.
Factorii de decizie occidentali par să nu fie conștienți de aceste evoluții. În timp ce aceștia deplîng consecințele umanitare ale dispariției USAID – cum ar fi escaladarea foametei în Sudan –, Rusia și alte puteri se grăbesc să încheie acorduri strategice. De exemplu, chiar dacă 60% din bugetul HIV al Ugandei atîrnă de un fir, guvernul acestei țări caută să încheie noi parteneriate în domeniul energiei și al infrastructurii cu Emiratele Arabe Unite (EAU). Puțini însă se așteaptă ca puteri economice în ascensiune precum China și EAU să își asume roluri tradițional occidentale, precum distribuirea de antiretrovirale și de tampoane menstruale sau apărarea libertății presei și a independenței Justiției. Chiar dacă aceste țări ar putea face ocazional astfel de gesturi pentru imagine, ele nu au nici o intenție de a remodela instituțiile țărilor beneficiare sau de a face presiuni pentru reforme sistemice.
Modelul de cooperare pentru dezvoltare de la Sankt Petersburg este mai restrîns, mai tranzacțional în mod explicit și mult mai puțin exigent-invaziv din punct de vedere instituțional decît pandantul său occidental. Acest model nu face promisiuni mărețe. În schimb, funcționează ca un fel de diplomație compozită – un amestec de cadouri strategice, investiții și achiziții de terenuri, fără povara unor mari ambiții sau a riscului de a-și pierde credibilitatea atunci cînd aceste promisiuni nu sînt îndeplinite.
Mentalitatea tranzacțională a lui Trump se aliniază perfect cu această schimbare de paradigmă. Dar, chiar dacă susținătorii „modelului compozit” îl prezintă ca pe o abordare pragmatică a dezvoltării, afirmația lor potrivit căreia acesta oferă o cale de ieșire mai rapidă din ciclul dependenței de ajutor tinde să fie utopică. Acest tip de ajutor din partea Chinei nu a contribuit prea mult la accelerarea dezvoltării economice a Republicii Zimbabwe; dimpotrivă, a agravat dependența de ajutor a țării.
Cu siguranță, paradigma occidentală nu a reușit să se ridice la înălțimea promisiunilor sale. Dar soluțiile alternative care se conturează nu oferă prea multe motive de optimism. Lipsite de vasta industrie de consultanță pentru dezvoltare care s-a dezvoltat în jurul modelului occidental, puterile emergente nu sînt dispuse să se implice în supravegherea instituțională necesară pentru a crea alternative locale viabile. Nu există deliberări îndelungate sau ezitări nesfîrșite, ca în cazul ajutorului occidental. Atunci cînd situația devine dificilă, țări precum China pur și simplu se retrag.
În țara mea natală, Ghana, modelul de ajutor tranzacțional a dus la abandonarea barajelor construite de chinezi și la eșecul rafinăriilor de aur și de zahăr susținute de indieni. Chiar dacă activiști, ca mine, au criticat vreme îndelungată modelul de ajutor european pentru că a fost acaparat de o clică de „inițiați” locali și occidentali, noul val de proiecte finanțate de puteri emergente a fost și mai nociv.
Dar, indiferent de modelul de ajutor, provocarea fundamentală cu care se confruntă țările cu venituri reduse rămîne neschimbată: spre deosebire de țările asiatice și europene care au reușit să depășească dependența de ajutor, țările precum Ghana continuă să se confrunte cu o elită politică în mod evident incapabilă de o guvernare politică eficientă. Ca atare, alți actori locali, precum organismele energice de supraveghere ale societății civile din Ghana și Kenya, trebuie să facă față situației și să monitorizeze cheltuielile de dezvoltare pentru a asigura o mai bună coordonare, ierarhizare și eficiență.
Activiștii care sărbătoresc potențiala apariție a unui sistem de ajutor post-imperial, multipolar, condus de agenții, ar face bine să își amintească că progresul economic nu va fi posibil în lipsa unei societăți civile funcționale. Pînă cînd nu ne vom confrunta frontal cu această provocare fundamentală, nici un model de ajutor extern nu va fi capabil să așeze țările în curs de dezvoltare pe calea independenței economice.
Bright Simons este analist la IMANI Center for Policy & Education și Visiting Senior Fellow la ODI Global.
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
.jpg)
