Tanda și Manda

Formulele rimate – calea-valea, harcea-parcea, talmeș-balmeș, tîrîș-grăpiș, tura-vura etc. – sînt frecvente în româna populară. Cuvinte care rimează sînt și tanda și manda (și cu variantele tandea și mandea), în general considerate nume proprii și deci scrise cu inițială majusculă. Acestea intră în construcții mai mult sau mai puțin fixate: ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda, Tanda pe Manda, tanda-manda etc. Dicționarele noastre moderne nu le-au înregistrat întotdeauna, poate pentru că au evitat să includă în listele lor de cuvinte numele proprii; astfel, nici una dintre cele două forme nu se găsește în DEX. În Dicționarul limbii române (DLR) este înregistrat compusul tanda-manda, ca substantiv cu sensul „învălmășeală” și ca adverb cu sensul „identic”. Compusul apărea de altfel chiar în primul dicționar științific românesc, Lexiconul de la Buda, din 1825: „tanda manda, adecă tîrța-pîrța, se vede a se lovi cu latineștile cuvinte tanda menda, adecă atîte greșele (smintele)”.

O atestare mai veche a construcțiilor cu cele două forme se găsește la Iordache Golescu, în culegerea sa de proverbe (Pilde, povățuiri i cuvinte adăvărate..., în Scrieri alese, ediție de Mihai Moraru): „Rîde Tanda dă Manda (adică cel scîrbos dă cel scîrnav, cel mucos dă cel urduros, cel trențeros dă cel dăspuiat ș.c.l.)”. În poemul „Trei viteji“ al lui Ion Budai-Deleanu apare o altă construcție, despre o chivără transmisă din om în om: „De acolea mearsă ea şi mai departe, / De la Manda la Tanda”. Tanda-Manda era și titlul unui „almanah umoristic și satiric cu ilustrațiuni” publicat în 1865 de Iosif Vulcan. Perechea de cuvinte  a fost folosită și de Alecsandri, în Doi morți vii („Toate amorurile samănă unu cu altu... nu-i tanda, și-i manda...”), și de Creangă („vorba ceea: Nu-i Tanda, şi-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei…”). Din cele două cuvinte s-au întruchipat și personaje, în presa umoristică – un fel de Păcală și Tîndală (Tanda și Manda, în Gazeta poporului, 17.09.1889, Gura satului, 1.08.1901) –, și într-o povestire („Tanda și Manda“) de Virgil Onițiu, publicată în Convorbiri literare (1.03.1889). Frecvența perechii lexicale în epocă va fi influențat – ca simplu ecou sau chiar cu intenție aluzivă, cu nume reluînd aceleași inițiale – apariția cuplului caragialian Tache și Mache.

În volumul al VI-lea din Proverbele românilor al lui Iuliu Zanne (1901), în categoria expresiilor pornite de la nume proprii, este citat Iordache Golescu (rîde Tanda de Manda), dar sînt înregistrate, pe baza altor atestări, și alte variante: de la Tanda pîn’ la Manda, cu explicația „a umbla în zadar, a nu se alege cu nimic”; s-a-ntîlnit Tanda cu Manda (Sanda) –  „cînd doi inși sînt deopotrivă proști”; nu-i Tanda, ci-i Manda; cum Tanda, cum Manda (cum e Tanda, așa e și Manda); ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda, Tanda Manda (trei lei bucata) (p. 233-234).

Sensul „învălmășeală” nu s-a păstrat în limba actuală; asocierea celor două cuvinte exprimă însă în continuare identitatea, echivalența, în general într-o notă peiorativă. Cel mai mult pare să circule o expresie (neînregistrată de dicționare) care ilustrează ideea de potrivire, de fixare exactă pe un tipar, de echilibru (adesea financiar) – tanda pe manda: „să vedem dacă chiar ajungem tanda pe manda, adică ce reducem pe de o parte majorăm pe de altă parte” (cdep.ro); „«este cam tanda pe manda», a spus ministrul Energiei la 6 septembrie” (economica.net); „cred că am ieșit foarte puțin pe plus, a fost un fel de tanda pe manda” (prosport.ro).

Explicațiile etimologice oferite de dicționare pentru tanda-manda sînt destul de diferite. Formularea citată mai sus din Lexiconul de la Buda sugerează prudent o potrivire, care nu este chiar o afirmare (evident inacceptabilă) a originii latine. În dicționarul etimologic al lui Cihac (din 1869) se afirma o (destul de improbabilă) sursă slavă, invocîndu-se un compus din sîrbă – tandara-mandara. Nu este convingătoare nici ideea lui Șăineanu, după care compusul tanda-manda ar putea proveni dintr-o onomatopee (deși forma tanda apare, într-adevăr, repetată, și pentru a imita sunetul clopotului). Dicționarele mai noi leagă compusul de numele proprii pe care le-ar conține. Într-adevăr, Tanda e o abreviere de la Constantin (Costandin), iar Manda un hipocoristic de la Smaranda. Nu e totuși clar de ce tocmai aceste nume ar fi fost alese pentru a exprima identitatea. Există și o altă sugestie interesantă, susținută de existența  variantei Tandea-Mandea, în care mandea ar fi forma argotică cu sensul „eu”, provenită din cazul locativ al pronumelui personal de persoana I singular din limba romani (mande). Forma tandea nu poate proveni direct din locativul pronumelui de persoana a II-a singular (care ar fi dat, adaptat fonetic parțial, tude sau tudea), dar poate fi o modificare analogică a acestuia sub influența lui mandea. La această origine par să fi gîndit cei care au lansat proiectul „Mișto tanda, mișto manda – e frumos la tine, e frumos la mine” (centrulculturalreduta.ro), legînd direct cele două elemente ale expresiilor românești, reinterpretate ca nume proprii, de forme pronominale din limba romani.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).