FILM

Melodrama apare atunci cînd lucrurile, la nivel de societate, nu merg bine, iar filmul e incapabil să denunțe chestia asta pe față.

Comedia francofonă din Canada a luat iarăși avînt în ultimii ani, în special sub impulsul actriței și regizoarei Monia Chokri.

Refuzînd să dea curs binarismului încetățenit ficțiune vs. documentar, Carneiro preia din ambele.

Lady Windermere’s Fan face din quiproquo un adevărat motor tragic.

După Au hasard Balthazar (1966), cel mai sfîșietor film din lume, Bresson reface aceeași tragedie un an mai tîrziu, doar că pe invers.

Flancate de alte filme românești cu mai mare vizibilitate, două lansări autohtone petrecute mai devreme în septembrie riscă să fi trecut prin săli aproape neobservate.

Debutul lui Marie-Claude Treilhou nu seamănă cu nimic din producția franceză (nici măcar cu Variety de Bette Gordon [1983]

A vedea începuturile lui Tanner înseamnă să simți focul acestui document despre o frumoasă înfrîngere.

Or, în Alien, totul e un lung proces de învățare. Problema e că timpul nu joacă în favoarea oamenilor noștri.

Au curs omagiile cu ocazia morții sale. Au curs referirile la diverse colaborări cu mari regizori, de la Visconti la Antonioni.

Pînă și speranța firavă că și-ar putea obține justa pedeapsă doar din aroganța de a nu se vaccina se sfărîmă în acea clipă

E de văzut felul în care filmul orchestrează urmăriri cu mașina, inițiative de filaj și tot acaretul policier-ului pentru a înțelege că inima cineastului e în altă parte.

Favoriten este un film foarte emoționant, pentru că ne pune față în față cu creșterea, cu timpul care alterează totul, cu cei care pleacă și cei care sînt acolo pentru ca, prin definiție, să rămînă

Love Lies Bleeding se vrea a fi antifilmul reaganist absolut.

Adevărul e că O Bobo se dezvăluie ca o construcție deopotrivă barocă și fragilă, un monstru de ambiție care amenință la tot pasul să se prăbușească.

Filmul ascunde mixul care l-a consacrat pe autorul său:

Oricît de tembelă, această găselniță a scenariului aruncă filmul într-o zonă stimulantă de metadiscurs.

Subiectul său veritabil nu e răzbunarea infantilă, ci consumerismul fără leac al lumii actuale.

În schimb, de cîte ori Challengers încearcă să încropească un gînd mai serios – despre sport, despre dragoste, despre relații de putere –, rezultatul e un fel de glumă involuntară.

Titlul filmului regizat de Joanna Arnow e, desigur, o glumiță.

. E o pildă transistorică, o demisie

Atît de asumat e Horia, încît e dispus să terfelească fără cine știe ce regrete marea m(et)odă impusă de Noul Val: realismul.

Dincolo de aerul său contestatar, în care umorul negru devine un alt nume pentru utopie, filmul e presărat de tot soiul de giumbușlucuri.

A propune ceva context înseamnă a merge împotriva metodei lui Rohrwacher, care lucrează cu cadre punctuale (dar deloc formaliste), nu cu povești.

Rămîne în memorie acel Dakar filmat de Mati Diop ca un fel de așezare umană extraterestră, ceva între arhaic și SF, documentar și CGI.

The Iron Claw reușește să dejoace totuși miza imediată a unei diorame, transformîndu-se într-un obiect mult mai destabilizant.

Cinema-ul independent american – cel care ne purta voios prin păturile marginale ale națiunii, dezvăluind extremități neștiute – pare în pierdere de turație.

Otomo face din băiat o mașinărie monstruoasă, un cyborg nevrotic incapabil să își stăpînească puterea, pierdut în vibrația mortală a propriului trup