Călătoria eroului

● Le Comte de Monte-Cristo (Franța, 2024), de Matthieu Delaporte și Alexandre de la Patellière.

Lansarea acestei noi ecranizări a Contelui de Monte-Cristo e interesantă. Nu în ea însăși, sub aspectul calității intrinseci, ci ca exemplu revelatoriu despre practicile cinefile de azi. Al doilea cel mai vizionat film al anului în Franța, depășit doar de comedia « Un p'tit truc en plus » – aproape zece milioane de spectatori în săli, o cifră colosală dat fiind climatul general de lamentație despre soarta chinuită a acestei instituții care e cinematograful – tranșează în mod clar cu trend-urile analoage americane. Dacă acolo a devenit imposibil să ne mai imaginăm un mare succes de box-office în absența inevitabilelor francize debilitante cu supereroi, de partea cealaltă a oceanului, în 2024, a rupt topurile o adaptare de trei ore a unui roman de secol XIX. Nu-i vorbă, roman de aventuri de mult clasicizat, și mai cu seamă simplificat cu forcepsul în cazul de față, „tradus” în termenii attention span-ului actual, care e fărîmițat și lacom. Însă chiar și așa, opțiunea trimite aproape parodic la leneșa distincție dintre America divertismentului barbar și Franța distincției literare, care penetrează pînă și cele mai pedestre produse culturale de consum.

Astea fiind zise, nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece: romanul lui Dumas e redus de alegerile filmului la un trailer nesfîrșit al unor mari evenimente expediate (un critic din Franța, Murielle Joudet, a numit cu îngăduință această metodă ca „nașterea page-turner-ului cinematografic”). Din frica de a pierde spectatorul pretins superficial al prezentului, cei doi regizori sacrifică orice aparență de complexitate în numele unui marș implacabil prin biografia acestui individ trădat de toți cei dragi, care face din fervoarea răzbunării singura rațiune care îl mai ține în viață. Ar trebui remarcat en passant cît de bine se ține în cinema-ul contemporan acest tipar narativ, cu o mulțime de filme (ieri a fost The Killer al lui David Fincher, mîine va fi L’amour ouf al lui Gilles Lellouche) ce pun în scenă un suflet bun și chill care nu e lăsat în pace, exilat din liniștea lui interioară și forțat să ia parte la o serie de acțiuni sîngeroase care au ca scop restabilirea demnității personale. Contele de Monte-Cristo nu e chiar despre bullying – ca filmul lui Lellouche –, dar accentul pus pe tema asta în dezbaterile actuale nu are cum să îi știrbească relevanța.

Dar tocmai acest fir narativ sucit – eroul care devine rău de dragul unei bunătăți originare pierdute – e o provocare pentru orice cineast care aspiră la succes în industria mainstream. Mai simplu spus, această „poveste a poveștilor”, atît de perfectă în orchestrarea sa afectivă de mare anvergură, pune o problemă despre așteptările spectatorului: pentru ca filmul să funcționeze în termeni comerciali, el trebuie să stîrnească în rîndurile publicului un sentiment de empatie față de un bad guy absolut, să glorifice un ucigaș. Punerea la încercare a puterii noastre de identificare cu oameni nașpa e veche de cînd cinema-ul, dar ea devine mult mai riscantă în astfel de cazuri. Dumas nu era străin de această dilemă, iar protagonistul său e departe de a trece ca figură lipsită de zone de umbră. Duo-ul regizoral nu își permite acest lux al contradicției: Contele de Monte-Cristo-filmul reușește în topul încasărilor tocmai pentru că intră cu bocancii în ambiguitatea personajului, din care pînă la final nu mai rămîne nimic. Edmond Dantès (Pierre Niney) e idealul de manual al eroului pozitiv. Scenariul mută munții din loc tocmai pentru ca din cei care i-au greșit – tovarășul care i-a furat soția promisă, soția promisă care nu l-a așteptat, procurorul care a măsluit procesul și l-a condamnat la temniță grea – să nu mai aibă în ei vreo fărîmă de umanitate cît de mică, vreo pretenție la izbăvire. Povestea dă impresia că ar fi explodat la contactul cu o țîră de ambivalență ridicătoare de sprîncene și dătătoare de gîndit.

Ar fi greșit să vedem în această nouă adaptare după literatura de secol XIX un pur capriciu, o întîmplare. Netezirea oricăror asperități sau idiosincrazii expresive ale ficțiunii merge mînă în mînă cu producerea unui imaginar lucios și grandoman, un trecut de pus în rama tablourilor pompieriste. Început cu o scenă de furtună maritimă lustruită pe calculator, filmul se asigură că „detonează”, că „impune” – vrea să fie luat ca o mare producție. Legătura dintre acest deziderat și actuala putere politică franceză s-ar putea să nu fie directă, dar coincidența e parcă prea frumoasă. Filmul trebuie într-adevăr văzut ca parte dintr-o operațiune generală – de la Jocurile Olimpice la mega-restaurarea lui Napoléon (1927), demența patriotardă a lui Abel Gance – de curățare a blazonului, de recuperare a însemnelor de noblețe înscrise prin aceste narațiuni pompoase franco-franceze, care în ultimii ani ajunseseră să fie măscărite pe bani mulți la Hollywood, în esperanto-ul american. Acum, ele sînt iarăși măscărite în Franța – poate pe mai puțini bani, poate cu mai multă naivitate de tip „Cocoșul galic”, dar, la finalul zilei, cu același gînd de a străluci pe plan internațional. Cu alte cuvinte, dintr-o strategie de imperialism cultural.

Contele de Monte-Cristo rulează în cinematografe din 20 decembrie.

Victor Morozov este critic de film.