Căutătorii de sens

Cînd fac cu elevii Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, romanul lui Camil Petrescu, încerc o situare a problematicii romanului în orizontul modernității. Le spun cum înainte de moartea lui Dumnezeu (unde îl aduc în discuție pe Nietzsche cu celebra afirmație „Dumnezeu a murit”), totul era oarecum mai ușor, pentru că sensul era înglobat în doctrina creștină a mîntuirii. Odată cu moartea lui Dumnezeu, le explic apoi, povara cade pe umerii omului ca individualitate, care se vede nevoit să-și identifice stîlpi de ancorare, de echilibru în propria existență, prin sine însuși. Dar acești stîlpi, aceste ancore se dovedesc mereu insuficiente, incomplete sau iluzorii și, de aici, drama omului modern. Ajungem astfel la Gheorghidiu, personajul lui Camil Petrescu, un exponent al omului modern în tragismul său. El caută sensul mai întîi în cunoașterea filosofică, dar o descoperă a fi o aglomerare de concepte abstracte, fără aderență la realitate, deci cunoaște o primă deziluzie. Apoi se încrede, căutînd o altă ancoră, în iubirea ideală, care se dovedește a fi a doua iluzie spulberată. În cele din urmă, caută sensul în experiența războiului, crezînd că apropierea morții ar putea reprezenta o revelație, dar constată curînd că moartea în război este doar o formă a suferinței și a absurdului, fără nimic revelator. Așa ajunge ca în final, definit de el însuși ca fiind apocrif, să se detașeze de tot zbuciumul care înseamnă, de fapt, această perpetuă căutare a sensului. Autenticitatea și obiectivitatea sînt înăbușite de conștiința subiectivității. Adevărul absolut, pentru omul modern, nu este o țintă care poate fi atinsă.

Mi-am adus aminte de acest parcurs didactic citind, ieri, o altă carte. Cu ultima suflare este un document (tot un fel de comunicat, așa cum își numește și Gheorghidiu apocrifa) scris de Paul Kalanithi similar, pînă la un punct, cu parcursul lui Gheorghidiu. Paul Kalanithi își rememorează viața într-un ritm alert, care te ține cu sufletul la gură și cu un nod în gît. Din copilărie este și el un căutător de sens (un fel de comoară, nu-i așa?). Prima lui ancoră este în literatură și filosofie (nu departe de Gheorghidiu). Citește mult în adolescență, încheie simultan studii universitare de literatură engleză și de biologie, citește și multă filozofie și neuroștiință, dar în ciuda atașamentului față de literatură, care-l va însoți toată viața, înțelege că nu acolo este ancora sa de sens în propriul destin. Face și un masterat în literatură, îl are profesor inclusiv pe Richard Rorty, îl preocupă limbajul ca operator de sens, leagă problematica sensului de valorile morale și de relațiile umane. O descoperire a sa este că „fie studiem sensul, fie îl trăim direct”. Experiența iubirii pentru el este una împlinitoare, chiar dacă există și sincope: soția sa, Lucy, îi aduce împlinirea emoțională. Dar nu este de ajuns, pentru un căutător. Căutînd, de fapt, relația, intersecția dintre biologie, etică, filosofie și literatură, înțelege că își dorește să studieze medicina. Devine student, apoi absolvent, apoi rezident și rezident-șef, cu o carieră care înflorește, anunțînd o viață plină și succes. Publică studii științifice apreciate, i se propun posturi de invidiat. În acest proces, Paul caută sensul tot în apropierea morții și poate că îl găsește mai mult decît Gheorghidiu, pentru că are șansa să se lupte direct cu ea, prin îngrijirea pacienților săi. Doar că, la un moment dat, cînd avea doar 36 de ani, o serie de analize îi aduc un diagnostic necruțător: cancer cu multiple metastaze. Din cel ce se luptă cu moartea ca medic, devine cel ce se luptă cu moartea ca pacient. O proximitate autentică, directă, nu mediată. Aici se diferențiază, fundamental, de Gheorghidiu. Paul Kalanithi începe să lupte cu boala, trage de ea cît poate, la un moment dat o îmblînzește puțin și se reîntoarce o vreme în sala de operații ca chirurg, dar asaltul bolii îl aduce, în ultimul an de viață, din nou spre literatură. „Privilegiul experienței directe mă îndepărtase de lucrările literare”, afirmă el, conștient că „experiențele trebuie să le traduc în limbaj”. Și simte că literatura l-a „readus la viață”. Scrie comunicatul său, raportul asupra vieții, devenit cartea Cu ultima suflare, al cărei ultim capitol este scris de soția sa, ulterior dispariției lui Paul. Găsește sensul pe care Gheorghidiu nu l-a găsit?

La un moment dat, Paul citează un poet, Alexander Pope (1688-1744), cu ideea că „puțină învățătură este primejdioasă, ori bei pînă la fund, ori de Izvorul Pierian nu te atingi”, trimițînd la mitologia greacă în care acest izvor simboliza cunoașterea artelor și științelor. La asta se reduce orice act eficient de educare și de autoeducare și nu este diferit, pe fond, de concepția actuală asupra educației, definită ca un proces de învățare pe tot parcursul vieții (inclusiv de Consiliul European, prin documentul din 2018 privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții). În fond – ce truism! –, s-ar putea spune că sensul constă tocmai în căutarea sensului.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.