Episodul Mircea Dinescu în arhiva mea epistolară (2)

Mai am cîteva scrisori ale lui Mircea în arhiva pe care încerc să o desțelenesc. (Menționez că organizarea și computerizarea arhivei mele n-ar fi fost posibile fără sprijinul răbdator și eficient al doamnei Maria Iordănescu, căreia îi mulțumesc recunoscător.) Scrisorile de mai jos sînt din ultimele luni ale anului 1989, cînd Mircea, la București, avea în fața casei o echipă de paznici și urmăritori riguroși, iar eu, la Tescani, savuram statutul de „domiciliu obligatoriu”, separat de familia bucureșteană. Au trecut, de-atunci, treizeci și cinci de ani. S-au schimbat vremurile, s-au schimbat oamenii, ne-am schimbat noi înșine. Ne vedem și comunicăm mult mai rar decît o făceam cînd nu aveam voie. Am luat-o pe drumuri distincte, cu adeziuni, iritări și proiecte greu de readus laolaltă. Dar ce-a fost rămîne! Experiențe solidare, amintiri vesele sau duioase, mici polemici amicale... Și, iată, cîteva texte, în care mă bucur să reîntîlnesc talentul lui Mircea și ironia împrejurărilor. Iată dovada.

Dragă Andrei,

După vreo două săptămîni de pleșoterapie vocală și antebelică (Unul dintre puținii care m-au vizitat la Tescani a fost minunatul Johnny Răducanu, alături de care am cîntat vreo două nopți la rînd – el la pian, eu din gură – muzică „ușoară” românească dintre cele două războaie... A ieșit un compact-disc pe care, prin Johnny, l-am trimis și lui Mircea. La el se referă pasajul acesta – n.m., A.P.), mă aplecai cu inimă albastră spre confrații mai bătrîni Bach, Chopin, Schubert, Vivaldi și, retras în păpurișul muzical, am tot așteptat să înflorească literatura în mine, știut fiind că muzica asta pusă vacilor la anumite ore le dilată ugerul și le îndeasă smîntîna în țîțe și chiar plantelor le dă un zvîc de amiros și virilitate. Am citit asta într-o gazetă serioasă de științe. Pînă una-alta, literatură n-am prea produs și frică-mi e să nu încep să dau lapte sau să-mi crească, Doamne ferește, un ciorchine proaspăt de coaie de atîta înălțare muzicichească.

Deocamdată sfînta lene a catadicsit să pună ecuația în așa fel, încît ajunsei la concluzia că unde-i muzică nu se mai simte nevoia de literatură (invers mai merge). Sting lumina și-o iau înot la vale prin tuburile de orgă ale domnului Bach, pînă în prispa Evului Mediu. Și-acolo mă simt mai apărat ca aici. Ia-o și tu pe o țeavă paralelă și ai să-mi dai dreptate. Sigur că în cătușele tale de bibliotecar comunal priponit în dulșele scuipat moldovenesc e mai ușor să te salvezi prin Caragiale, tatăl nostru al tuturor, însă aici, cu storurile trase la ferestre în plină zi, muzica mi se pare deocamdată cea mai lesnicioasă. Am comis totuși două poeme în vers alb. Unul se cheamă „Vă spun, ticălosul începe să nu mai fie cinstit” și al doilea, „Trista deturnare a sinucigașului”. Am, de asemenea, idei peste idei întru scrierea unui volum de proză cu care să rup gura Europei, dacă această blazată cucoană mai are cumva vreun dinte-n gură de cîți i-au rupt-o pînă acum. Mai îmi rămîne, desigur, numai acea măruntă și insignifiantă chestie: să o scriu. Doamne ajută! În rest?! N-am chef să văd pe nimeni, în ciuda faptului că nu sînt lăsat. Mi-e însă sincer dor de matale, ca de un film de Fellini. Bea-vom oare noi împreună un molan în toamna aceasta? Băieții de la poartă par să spună că nu, însă Dumnezeu e mare și ziua de mîine e-n mîinile Lui.

Cu toată dragostea,

Mircea

P.S. De-l mai zărești cumva pe Al. Călinescu (e vorba de marele scriitor, istoric, critic literar și profesor Alexandru Călinescu de la Iași, care s-a manifestat public, cu riscurile de rigoare, împotriva marginalizării drastice a lui Mircea – n.m., A.P.), transmite-i că de va fi vreodată sărbătoare și pe ulița Bitolia, Domnia Sa va fi oaspete de seamă. Deocamdată, consolează-l cu un pupat frățesc din partea-mi.

Dragă Andrei,

Trebuie să recunoști că, fără să cadă-n păcatul livrescului, autoritățile au mers totuși pe o oarecare tradiție culturală: după două glorioase despărțiri, de Goethe și de Noica, petrecute între copertele unei cărți, iată că puseră și ele la cale, în plină stradă, despărțirea mea de Pleșu...

O operație demnă de chirurgi celebri, fiindcă m-am simțit ca un frate siamez căruia în preajma vîrstei de 40 de ani i se confiscă măcelărește jumătate din bătăile inimii.

E o nebunie să locuim la patru sute de metri unul de altul (nu fusesem încă trimis la Tescani, locuiam pe str. Paris, nu departe de adresa lui Mircea – n.m., A.P.) și să ni se așeze un soi de zid berlinez de aer despărțitor, sau un perete de sticlă dintr-un aeroport prin care nu se mai poate comunica decît prin semne.

Șocul pentru mine a fost destul de năprasnic. Marin Sorescu, întîlnit întîmplător cu Berți (Albert Kovacs, socrul lui Mircea Dinescu, tatăl Mașei Dinescu – n.m., A.P.), mi-a recomandat să iau multe, foarte multe calmante, că a trecut și el prin de-astea... Eu cred că el a trecut nu prin, ci pe sub de-astea... Vreau să spun că proștii din jur habar n-au ce farmacie aveai tu la purtător pentru nervii mei exilați. Trebuie să închei că pleacă Lena (soacra lui M.D – n.m., A.P.).

Vă iubesc pe toți, cumplit de tot.

O să-ți mai scriu.

De azi nu am voie să mai văd pe nimeni, așa că timp am berechet. Să mai îmi trimiți niște cărți. Te sărut.

Mirc