Miturile ceaușismului, reverberații peste decenii

În aparență, comunismul a însemnat și înseamnă internaționalism, deschidere universalistă spre înfrățirea claselor și a popoarelor (că totul s-a dovedit o utopie totalitară este o altă discuție). În realitate, a fost și o formă de discurs anticosmopolit, antioccidental, degenerînd mai peste tot într-un alt soi de naționalism, izolaționism și autarhie (începînd cu naționalismul sovietic/rusesc, mai ales din timpurile lui Stalin). În spațiul românesc, între 1945 și 1960 a existat o copiere a acestei orientări ideologice, evident în manieră prosovietică. Mai ales după 1946, atunci cînd autoritățile occidentale protestau față de încălcarea drepturilor omului, a libertății de exprimare, Guvernul Groza – total îndatorat URSS – punea placa neamestecului în treburile interne. Această retorică a fost reluată în anii 1970 și 1980 și de regimul Ceaușescu.

Mitul cetății asediate

În același timp, N. Ceaușescu moștenise din ultima perioadă a guvernării Gheorghiu-Dej tendința de omogenizare etnică la nivelul societății, dar mai ales în rîndurile aparatului de partid și ale principalelor instituții. De cele mai multe ori această omogenizare s-a făcut în detrimentul etnicilor maghiari și evrei, iar o parte a societății românești a susținut-o din resentiment, frustrare și instigată de miturile politice răspîndite de la vîrful Puterii (mitul cetății asediate, al patriei aflate în pericol etc.).

Pe acest tărîm al naționalismului, marxism-leninismul lui Ceaușescu s-a și întîlnit cu protocronismul profesat de unii scriitori care îndeosebi după 1989 și-au manifestat indistinct preferințele pentru lideri totalitari precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu. Un soi de reabilitare parțială a mareșalului Antonescu începuse de fapt chiar înainte de 1989. Prin urmare, acest amestec contradictoriu de astăzi, la nivelul opțiunilor asumate de „suveraniști”, nu trebuie să ne mire prea tare. În realitate, putem vorbi despre un „suveranism ceaușist” care îl anunță cumva pe cel din zilele noastre.

Pericolul maghiar – real sau imaginar – a fost un alt element însemnat, pe lîngă teama de sovietici, care i-a determinat pe mai mulți intelectuali să accepte în tăcere derapajele regimului Ceaușescu sau chiar să alimenteze prin scris mitul patriei primejduite din interior și exterior. Iar acest mit a potențat, în termenii lui Raoul Girardet, un altul – cel al Salvatorului (nimeni altul decît N. Ceaușescu). În contextul orientării pronunțat naționaliste mai ales din 1974, autoritățile au permis publicarea unor romane care tratau pe larg relațiile tensionate româno-maghiare (inclusiv complicități locale cu regimul horthyst) din intervalul 1940–1944.

Paranoia xenofobă a ajuns atît de mare încît, îndeosebi în anii 1980, a existat o adevărată interdicție de a se publica traduceri din beletristica şi critica literară maghiară (din Ungaria); „de cîte ori apărea o criză a clanului Ceaușescu în relațiile politice cu anumite ţări – îşi amintea Romul Munteanu, director al Editurii Univers – erau tăiate în primul rînd traducerile. Într-un an de asemenea criză a rămas o singură carte din literatura rusă şi sovietică, iar în ultimii ani nu mai puteau apărea cărţi din literatura maghiară” (Romul Munteanu, O viață trăită, o viață visată, Editura Globus, 1996, p. 154). Antiintelectualismul lui Ceaușescu s-a prelungit și în postcomunism (amintesc aici odiosul slogan „Moarte intelectualilor!“ de la începutul anului 1990).

Mentalitate impregnată de ideologie

Mentalitatea românească a fost influențată de ideologia comunistă (îndeosebi cea diseminată între 1968 și 1989). Persistența unor stereotipuri naționaliste la nivel societal a fost potențată de faptul că propaganda oficială – infiltrată cu elemente dacomane, protocroniste – s-a insinuat pregnant înainte de 1989 prin intermediul culturii de masă, al artelor, al literaturii și cinematografiei (v. îndeosebi filmele lui Sergiu Nicolaescu). După decembrie 1989, tensiunile sociale, interetnice au readus frica, reacția violentă de respingere („Nu ne vindem țara!”), precum și teoriile conspirației.

Ne place sau nu, unii dintre români – și deloc puțini – au devenit niște mici Ceauşeşti, vampirizați parcă de fostul lider comunist și formatați după discursul și ideologia de dinainte de 1989 (fie că o numim marxism-leninism hibridat cu protocronism, fie baroc comunisto-fascist, fie altfel). Impunerea unei culturi politice democratice, civice și pluraliste a fost stînjenită decisiv de propulsarea după 1990 la vîrful Puterii a unui fost șef al Secției Propagandă-Agitație și ministru al Tineretului sub Ceaușescu (vorbim de Ion Iliescu).

Ceva este însă și mai grav: acești compatrioți sus-amintiți (poate votanți în bună parte ai lui Ion Iliescu și ai FSN la momentul 1990) și-au educat copiii mai degrabă în spiritul unei societăți închise și ghidați de ideea că „era mai bine înainte de 1989” (sau: comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată). S-a întîmplat să fiu conferențiar la Școala de Vară de la Sighet, animată de regretatul Romulus Rusan și Ana Blandiana, și să întîlnesc chiar și după 2010 un student cursant – născut după 1989 – fascinat de filmele lui Sergiu Nicolaescu și alergic la orice observație critică; cred că îi citasem una dintre replicile „izolaționiste” ale peliculei Mihai Viteazul din 1970 – „Îmi vorbești de Europa? Nu-mi pasă mie de Europa! Ce a făcut Europa cînd eu eram la greu?” –, iar el căuta în continuare să mă convingă că este vorba de un real patriotism, nu de un naționalism influențat de mesajul politic al unui regim dictatorial.

Astfel de producții au rulat în voie decenii la rînd în postcomunism, „în buclă”, la mai toate televiziunile importante de după 1989, fără ca telespectatorul să fie prevenit că este vorba despre „un film cu mesaj ideologic comunist”.

Mitul alimentației sănătoase

Pe mine, însă, care am trăit din plin îndeosebi comunismul anilor 1980, cu penuria și criza alimentară, mă irită poate cel mai tare mitul alimentației sănătoase de dinainte de 1989 (cu ideea asociată, aceea că, pînă la urmă, „în pofida unor lipsuri, toți ne descurcam cu hrana”). Eu îmi amintesc altceva: calitatea pîinii s-a degradat în mod progresiv pînă în decembrie 1989, zahărul și uleiul erau vîndute pe cartelă, salamul îl cumpărai cu buletinul de identitate, carnea era de negăsit la măcelării, iar pentru alte produse alimentare stăteai la coadă cu orele și cu schimbul.

Sînt deprimat de controversele pe care le am uneori, mai ales cu diverși taximetriști, atunci cînd vine vorba de astfel de subiecte. Sînt siderat de whataboutism-ul multora dintre interlocutorii mei atunci cînd sînt confruntați cu contraargumente valide: „Bine, dar azi supermarket-urile sînt pline de produse, însă nu avem bani să le cumpărăm!“. Sau: „Produsele din supermarket-uri nu sînt românești, sînt de calitate mai slabă decît în Vest, dar mai scumpe!”. Aici fac legătura cu îndemnul recent al lui Călin Georgescu de boicotare a supermarket-urilor; chiar dacă aparent nu s-a bucurat de un succes prea mare, candidatul pro-Putin știa că poate va bate la porți deschise.

Mitul antisovietismului

Pentru că am ajuns la Putin, trebuie să menționez un element de noutate – fascinația „suveraniștilor” de azi pentru un lider postsovietic/rus precum Putin. Or, logica suveranismului de dinainte de 1989 – potențată de mitul antisovietismului vădit sub Ceaușescu – nu permitea venerarea de către supuși a unui lider de la Moscova, fie că el era Brejnev, fie Cernenko, Andropov, Gorbaciov. Ce s-a întîmplat între timp? Este complicat de răspuns, iar aici enumăr doar cîțiva factori. În primul rînd, sînt motive geopolitice: România de azi nu mai are propriu-zis o problemă teritorială cu Rusia lui Putin (nordul Bucovinei, ținutul Herța și sudul Basarabiei sînt părți componente ale Ucrainei, un stat care între 1991 și 2022 nu a excelat printr-o politică favorabilă minorității românești de acolo, ca să ne exprimăm eufemistic).

În al doilea rînd, o parte însemnată a populației României s-a considerat agresată de corectitudinea politică, de „progresismul totalitar” al minorităților LGBTQ din Occident (denunțat și în pastoralele unor ierarhi ortodocși) și a văzut în Putin, ca și în Trump, un aliat pe linia rezistenței conservatoare, tradiționaliste (tradiție, identitate, familie – familie creștină, evident). Deja discuțiile din jurul referendumului inițiat de așa-zisa Coaliție pentru Familie (cca 2013-2018) au arătat cît de divizată este societatea românească. Restricțiile din pandemie au agravat neîncrederea populației în instituțiile statului, dar și în UE.

În aceste circumstanțe au prosperat fasciștii și pro-ceaușiștii (unii dintre ei candidați la alegerile prezidențiale), cu toții adoratori ai lui Putin și dușmani ai Ucrainei independente (validați, din păcate, de peste 30% din electoratul României). Pornind de la mai vechiul concept de baroc fascisto-comunist, Vladimir Tismăneanu i-a numit pe vectorii politici ai acestor orientări drept „seculegionari”. Cum de s-a ajuns aici? Statul postcomunist a neglijat politicile memoriei și o necesară asumare deplină a trecutului fascist și comunist.

Din manualele anilor 1990 nu aflai (mai) nimic despre responsabilitatea românească în cazul Holocaustului, iar despre perioada comunistă nu se vorbea. „Venerabilul” de 101 ani, Radu Theodoru, pus recent sub urmărire penală, se remarcase după 1990 prin negarea Holocaustului, prin critici de o violență extremă la adresa celor două comisii pentru adevăr – Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România și Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Pînă de curînd, nimeni nu l-a deranjat cu nimic, deși organele de urmărire penală ar fi avut instrumentele necesare.

Pînă și politicienii mediocri admit acum că educația istorică, familiarizarea elevilor cu nocivitatea regimurilor totalitare fasciste și comuniste contribuie decisiv la consolidarea unei democrații reziliente. Nu putem să nu remarcăm cît de tîrziu s-a introdus în școli predarea materiei Istoria evreilor. Holocaustul și Istoria comunismului în România (ultima va fi inclusă între materiile de liceu, doar la clasa a XII-a, abia din toamnă).

Chiar sub mandatul lui Iohannis, Raportul final al Comisiei Tismăneanu a fost ascuns în arhiva electronică a Administrației Prezidențiale și nu mai poate fi găsit la o căutare pe Google. Cu motivații îndoielnice, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România nu primește avizele necesare pentru demararea lucrărilor la Muzeul Holocaustului de pe Calea Victoriei. Muzeul Ororilor Comunismului nu are un sediu și trăiește din expoziții temporare (este rușinos că aceste proiecte muzeale esențiale sînt blocate, deși măcar în parte banii se pot extrage din PNRR).

În fine, chiar predarea istoriei la liceu (la ultimele clase de la profilul Real) a fost în pericol, iar unii au prezentat drept soluție scoaterea abia introdusei materii Istoria comunismului (ca să fie „salvată” Istoria!).

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“, Academia Română. Ultima carte publicată: Un turn de fildeș în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej, Editura Corint, 2024.

Foto: filmul Mihai Viteazul, în regia lui Sergiu Nicolaescu