Prin Silicon Valley

Dacă tot am ajuns la Stanford și prin zona San Francisco, era inevitabil să trecem și prin Silicon Valley. Ne îndreptăm spre sediul Apple. GPS-ul ne dirijează întîi pe o stradă destul de tipic americană, cu case și peluze în față. În dreptul uneia dintre aceste case, robotul ne anunță că am ajuns la destinație. Sediul Apple? Imposibil! Ne dăm repede seama că, de fapt, acolo era celebrul garaj în care Steve Jobs și-a început afacerea, unde s-ar fi montat primul Mac și așa mai departe. E multă legendă și în povestea asta. Dar trebuia să fie și un fel de iesle originară a companiei. De acolo ajungem imediat la sediul actual al Apple. În cea mai mare parte, zona arată ca un uriaș parc cu alei umbroase și perfecte, în care, ici și colo, apare cîte o clădire cu arhitectură futuristă. Totul pare aseptic și plin de tehnologie verde. Ne plimbăm puțin prin părculețul cu măslini din jurul magazinului de prezentare. Ușile se deschid automat, fără să fie glisante, iar interiorul minimalist și lucios te duce cu gîndul la utopiile SF. Un iPhone costă pe jumătate cît în România. Încercăm și niște căști audio revoluționare, care te izolează complet de orice alte zgomote din jur și în care muzica se aude din aceeași direcție indiferent cum întorci capul. Impresia generală nu e totuși de abundență. Acolo par a fi doar cîteva invenții, de ultimă oră.

Mergem și la sediul Google din apropiere, care arată ca o pagodă uriașă. Magazinul e și mai sărăcăcios decît cel de la Apple. Există și un raion cu suveniruri locale, cu tot felul de prostioare scumpe. De exemplu, o cîrpă colorată de apucat lucruri fierbinți în bucătărie (dintr-un material ordinar), de vreo zece centimetri pătrați, costă 38 de dolari plus taxe. Cică ar fi „Barbie”. Înțelegem că acolo nu se face neapărat comerț. Nu asta e latura importantă.

Au un bufet unde cerem ceai și niște sandwich-uri. După ce facem comanda, primim cîte un mic paralelipiped cu un beculeț roșu. Sîntem întrebați cum ne cheamă, iar băiatul de la tejghea ne roagă să așteptăm. Sandwich-ul nu e complicat și în afară de noi mai sînt doar cîțiva clienți. Prepararea pare totuși să dureze nefiresc de mult. Sîntem oarecum derutați. Poate n-am parcurs noi procedura corectă. Fiul meu zice că ar fi trebuit să ne ofere măcar un dinozaur Google să ne jucăm cu el, ca atunci cînd aștepți în fața calculatorului revenirea semnalului de Internet. În sfîrșit, după vreun sfert de oră paralelipipedul începe să sune puternic și, simultan, omul de la tejghea, aflat la doi metri, chiar în fața mea, începe să strige tare: „Andreeea!“. Tresar. Comanda e gata. Numai că e puțin diferită. Un sandwich nu e cum l-am cerut, la fel și unul dintre ceaiuri. Ne aducem aminte că am mai trecut prin asemenea experiențe și la NASA. Standardizarea și tehnologizarea mai dau și rateuri. Mîncăm ce ni s-a dat, fără să mai comentăm, apoi ieșim să dăm tîrcoale unor sculpturi moderniste din împrejurimi. Una reprezintă un urs făcut din ciment în care, pe post de blană, au fost înfipte o 160.000 de monede arămii de un cent.

Ar mai fi de spus că pragul sărăciei în Silicon Valley e considerat la circa 100.000 de dolari pe an pentru o gospodărie cu o singură persoană. Asta în vreme ce, la nivel național în Statele Unite, pragul e de circa 15.000 pe an.

Ne cazăm în Santa Clara, la hotelul rezervat din vreme, dintr-un lanț cunoscut, curat și confortabil, dar care, ca și precedentul, e construit în stilul motelurilor care apar adesea în thriller-e americane. Sîntem însă deja obișnuiți.

Am văzut vizavi un supermarket și sperăm să ne putem cumpăra de acolo ceva pentru cină. Se numește Han Kook. Se dovedește însă că face parte din categoria „necîștigătoare”, după cum le zicem noi, dar nu din cea americană binecunoscută, ci într-o variantă sud-coreeană. E o hală uriașă, cu rafturi pline de pachete și pachețele conținînd tot felul de semipreparate total necunoscute. Nu doar că nu găsesc nimic recognoscibil, dar și toate etichetele sînt scrise în coreeană. Cu greu descopăr cîteva caserole cu salată de alge, o cutie de brînză tofu, bere australiană și niște felii crocante și deshidratate despre care sper că ar putea ține loc de pîine. Aveam să constatăm că brînza era oribilă, pîinea n-avea nici un gust (cum ne și așteptam), berea era proastă, iar algele deveneau destul de repede cam grețoase. În fine, într-o călătorie în America, pentru un european, situațiile de acest gen nu sînt chiar neobișnuite.