Rodica Zafiu

O controversă încă nerezolvată privește originea cuvîntului

Cuvîntul bullying își dovedește foarte rapida acceptare în uzul actual și prin deformările sale din oralitatea colocvială.

În fine, mititeii lui Iordache sînt cei evocați de C. Bacalbașa în Bucureștii de altădată.

Cîteva dintre formulele onomastice din articol sînt legate între ele prin apartenența la sfera băuturii.

Una dintre formulele obscure azi ale seriei este apostrofele lui Iepurescu.

O transformare minimală de renunțare la genitiv s-a petrecut și cu Șoseaua lui Kiseleff și Cimitirul lui Belu,

Pînă la urmă, omonimia supărătoare pare să se fi rezolvat prin intrarea în uitare a verbului cu sens negativ.

Din păcate, explicația nu e corectă.

Dicționarul academic al limbii române oferă două versiuni de tratare a expresiei

Unele dintre expresiile dezvoltate de cuvîntul mînecă nu aveau prea multe atestări în textele mai vechi și au ieșit între timp din uz.

Termenul disciplină are conotații ambivalente, în utilizările sale putînd să prevaleze fie asumarea, fie impunerea din exterior

În perioada interbelică se consolidează însă utilizarea cuvîntului pentru deformările de limbaj

Cu funcția de conector argumentativ, mai mult decît atît are o anumită vechime în uz. Îl întîlnim în texte jurnalistice și în discursuri politice încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În atestările pe care le putem găsi în presa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sensul lui doxă este în mod clar pozitiv, dar oarecum ambiguu

Isaac Ionescu atrăgea atenția asupra răspîndirii unor citiri ale literelor din abreviere: cesefe, n-ai cesefe; cîsîfî, n-ai cîsîfî.

Un fel de măgăoaie, pentru a tempera neastâmpărul public” (Dreptatea, 1937).

Sensul actual principal – „pasionat de drumeții în zone montane” – e de fapt foarte răspîndit.

În franceză, verbul grisonner („a începe să devină gri”) are participiul prezent grisonnant și participiul trecut grisonné, ambele forme fiind utilizate adjectival.

Dacă traducerea formei twenty-twenty poate să apară și ca un fel de joc, pornind de la repetiția într-un număr a unei combinații de cifre, mai gravă mi se pare transpunerea nonșalantă a titlului celebrului roman al lui Orwell, 1984.

În secolul al XIX-lea și-a făcut apariția împrumutul lexical mersi (scris mai ales la începuturi ca în franceză, merci).

Un traseu oarecum asemănător pare să fi fost urmat de adjectivul și adverbul fain, împrumut mai vechi din germanul fein.

Cuvîntul salcîm este un împrumut din limba turcă, atestat în scris destul de tîrziu, în secolul al XIX-lea

Forma greșită este, cum se întîmplă aproape întotdeauna, rezultatul nevalidat de norme sau de uzul general al unei tendințe a limbii.

Oscilația între -e și -uri nu produce totuși greșeli grave, fiind în primul rînd efectul unei zone de instabilitate inerentă limbii.

Ridicăturile artificiale plasate de-a latul străzilor pentru a-i obliga pe șoferi să reducă viteza sînt un fenomen relativ nou în viața citadină românească

Denumirea împinge-tava a apărut în limbajul colocvial în a doua jumătate a secolului trecut,

Compusul zgîrie-hîrtie ar merita să fie cuprins în dicționare, măcar în cele istorice, alături de zgîrie-brînză și zgîrie-nori.

Nu găsim în dicționarele noastre nici sensul special al cuvîntului legendă și nici derivatele a legenda, legendare, legendat. Legenda este, în vocabularul serviciilor secrete

Familia lexicală a cuvîntului este foarte bogată

Cuvîntul cu sens superlativ provine din denumirea firmei germane de produse și aparate optice întemeiate în orașul Jena, în 1846, de Carl Zeiss

Sentimentul abandonării semnului de punctuație e însă mai vechi și mai răspîndit decît am putea crede.

Româna a preluat – din franceză, dar probabil și direct din italiană – doi termeni diferiți: compas (fr. compas, it. compasso), cu sensul „instrument de măsură și de trasare a cercurilor sau a arcelor de cerc, format din două brațe articulate”

Un articol recent pornește de la o banalitate prezentată, cu naivitate, ca o mare surpriză, nu ca un fapt lingvistic universal

Despre metaforele culinare în care ne proiectăm experiențele, stările și emoțiile a scris cu vervă Călin-Andrei Mihăilescu

Substantivul kibitzer, atestat prima dată în 1922, și verbul kibitz, atestat din 1927

Argumentele lui Barbu Lăzăreanu în sprijinul lui stop sînt mai interesante, poate și pentru că timpul i-a dat lui dreptate, stop integrîndu-se perfect în limba română.