„Genitive personale cristalizate”

În lista de „genitive personale cristalizate” pe care a publicat-o Caragiale (sub pseudonimul Falstaff) în 1889, în ziarul Constituționalul, ca secțiune a unui text cu titlul „Cronica“, efectul umoristic era produs de amestecul dintre referințe cu adevărat celebre și formule jurnalistice efemere, care funcționau ca aluzii la controversele politice ale epocii. Ca și în „Moșii. Tablă de materii“, succesiunea elementelor din listă producea alăturări neașteptate, surprize amuzante. Lista de sintagme nominale îl pune în dificultate pe cititorul de azi, căruia cele mai multe dintre formule nu-i mai sînt familiare. O reproduc aici, după ediția critică de Opere, volumul II (1960), îngrijită de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, confruntată cu textul din ziar: „Hapurile lui Morizon – Apostroafele lui Iepurescu – Picăturile lui Davila – Reîntoarcerea lui Assachi – Cimitirul lui Belu – Colosseul lui Opper – Reforma lui Luther – Barometrul lui Pache – Poznele lui conul Lascar – Poșta lui Wilner – Hârdăul lui Petrache – Vinul lui Brătianu – Țuica lui Marghiloman – Ocaua lui Cuza – Darul lui Brătescu – Melisa arhimandritului Ghelasie – Șoseaua lui Kisseleff – Hanul lui Niculcea – Cronicele lui Max – Cotul lui Fălcoianu – Turnul lui Eiffel – Marșul lui Boulanger – Mititeii lui Iordache și... și... și Porumbeii lui Carp”. Am încercat de curînd să lămuresc sensul sintagmei din final („porumbeii lui Carp“) și am urmărit cu cîțiva ani în urmă povestea hapurilor lui Morizon (în Dilema veche nr. 895, din 2021); de fapt, fiecare dintre sintagme merită cîte o investigație, care poate să ne trimită către temele de actualitate și clișeele jurnalistice de acum 125 de ani. Cititorul de azi recunoaște cu ușurință reperele internaționale – reforma lui Luther, turnul lui Eiffel –, chiar dacă în ultimul caz numele nu se mai folosește în genitiv, ci în recțiune directă. Marșul lui Boulanger nu mai este cunoscut de publicul de la noi, dar poate fi ascultat pe YouTube, în diferite versiuni: formula este titlul unei șansonete satirice franțuzești din 1886, cu titlul „En revenant de la revue“, care a circulat mai ales sub denumirea „Marche de Boulanger“; cîntecul ironiza (dar și cataliza) admirația publicului față de un personaj politic și militar francez celebru în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, generalul Georges Boulanger. Se pare că marșul ajunsese extrem de popular și în spațiul românesc, fiind peste cîțiva ani de la lansare piesă de rezistență lăutărească, interpretată chiar la nunți țărănești: „Fata, ajutată de mama ei, de prietine, își pune «țoalele» în car, apoi se suie și ea împreună cu rudele. Lăutarii îi trag marșul lui Boulanger (săracul) și cu chiote, cu pistoale, cu înjurăturile colăcerilor pleacă la ginere acasă. Acolo descarcă «țoalele», vin și nașii cu care împreună pleacă la biserică” („Obiceiuri de la țară. Ghimpați-Vlașca“, în Constituționalul, 1890); „Petcu se întoarce acasă țanțoș și fluierând marșul lui Boulanger” (Românul, 1893). Se pare că piesa muzicală rămăsese în repertoriul lăutarilor pînă tîrziu, cum o atestă un text din 1935: „Și cu taraful în frunte, în sunetele marșului lui Boulanger, au părăsit cu toții restaurantul” (Adevărul literar și artistic).

O transformare minimală de renunțare la genitiv s-a petrecut și cu Șoseaua lui Kiseleff și Cimitirul lui Belu, intrate în toponimia urbană a Bucureștiului în variantele Șoseaua Kiseleff și Cimitirul Bellu. O greșeală de tipar (Opper în loc de Oppler) face mai greu de recunoscut Coloseul lui Oppler, sală de spectacole dispărută și uitată care făcea parte dintr-un complex al Fabricii de bere Oppler, situat în zona Izvor.

Barometrul lui Pache era tot un reper bucureștean de pe la 1900. Emanoil Protopopescu Pake, primar al Bucureștiului între 1888 și 1891, și-a mai legat numele de denumirea glumeață chibritul lui Pache, atribuită Coloanei cu vultur (creație a sculptorului Karl Storck, cu vulturul înlocuit ulterior de coroana regală), care se afla inițial în fața Ateneului. Primarul, căruia i se datorează crearea celor două mari bulevarde care se încrucișează în Piața Universității, apare și în autoprezentarea volubilă a cucoanei din „Art. 214“: „Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu’ priotul Sava de la Caimata, care a dărămat-o Pache, cînd a făcut bulivardu ăl nou”. În albumul lui Emanuel Bădescu Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I, volumul II, p. 127, există o fotografie a casei dispărute de mult a primarului (aflată aproximativ pe locul Blocului Dunărea, aproape de Universitate), avînd montate pe stîlpii porții un ceas și un barometru. Detaliul arhitectural devenise o sursă de ironii din partea adversarilor politici. Delavrancea îl critica pe primar pentru demolarea Turnului Colței, vorbind de cel „al cărui simț estetic se rezumă în marele barometru plantat în creștetul porților” („Turnul Colțea“, în ziarul Democrația, din 1888, republicat în Opere, V, 1969, p. 280). Barometrul era evocat într-o serie de pamflete din mai multe numere ale ziarului Voința națională: „o nouă manifestație a plăcintarilor din București va avea loc zilele acestea dinaintea barometrului lui Pake pentru a cere un minister curat grecesc” (1888); „Ca un parvenit ordinar însă, lipsit de gust cum e, voind cu orice preț să minuneze lumea, Pake cel dintâi și-a instalat acasă un fel de lumină electrică și, culme a ridiculului, a cocoțat pe cei doi stîlpi de la poartă un ceasornic și un barometru” (1888).