Minunatul Petru Creția în arhiva mea epistolară

Deși, minunat cum ești, spui răspicat că „Orientul e menționat aci doar ca experiență stimulatoare și nicidecum ca soluție”

M-a emoționat să găsesc printre scrisorile primite de-a lungul vremii (și al vremurilor) un text al lui Petru Creția (din iulie 1980). Îl reproduc nu pentru că e despre o carte a mea (Pitoresc și melancolie), ci pentru că reamintește noilor generații anvergura unui personaj unic și, cred, insuficient frecventat astăzi. Mare savant, mare clasicist, mare profesor, mare scriitor, Petru Creția mi-a făcut bucuria (și onoarea) de a comenta o „ispravă” a mea, alcătuită ca teză de doctorat. Și nu reproduc textul pentru că mă laudă prietenește (neevitînd, cum veți vedea, să mă critice fără menajamente, amical, dar necomplezent și fără concesii conjuncturale), ci pentru că, de la un asemenea om, orice ecou de lectură (chiar și presărat cu obiecții) e o lecție de comentariu cultural, un model de analiză hermeneutică, deopotrivă riguroasă, generoasă și severă, o lecție de comportament academic superior, fără afectare). Am învățat multe din această cronică, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

 

Iubite, foarte iubite Andrei, bucuria nespusă a cărții e repede spusă, și tactul, măsura, arta modestiei, lipsa de apăsare, pedanterie și didacticism (care nu dăunează caracterului învățabil al cărții), sărbătoarea niciodată obosită sau curmată a expresiei ca nemijlocire a gîndului, proporțiile foarte bune (în ciuda caracterului mai expediat al ultimelor două părți: pitorescul și importantul epilog), mult deja lăudata, fericita echilibrare, simbioză și sinteză între baza empirică (operele de artă), baza teoretică (diversele teoreze și metateoreze), metodologie, aparat ipotetic și transcenderea lor, citabilitatea infinită a opusculului, noblețea demersului, la parfaite maîtrise în tensiune și relaxare, raritatea abuzului de speculație minoră și abuzivă (la tine, și Noica sună parcă mai bine). Da, Andrei. Și altele, doar că are dreptate Kleininger, dacă vrei să „servești” un om trebuie să-l iei la bani mărunți și asta nu sînt în măsură să fac sau nu cum aș vrea. Oscilînd între considerații tehnice (de structură etc.) și considerații de caligrafie, uitam de adevăr. Totuși, dacă, în sfera aceasta, cărțile bune sînt cărțile adevărate, mă încumet să-ți spun că această melodioasă și princiar de elegantă carte a ta a fost scrisă de dragul adevărului și dusă pe calea lui pînă undeva unde te-ai oprit. De vină este, în ciuda eforturilor tale de paladin, faptul că undeva, în adîncul lucrurilor, a-ți lua ca pretext sau ca punct de plecare sau ca temă pur și simplu peisajul și, totodată, sentimentul naturii comportă riscul de a rămîne prea mult cantonat în teritoriul naturii false: adică tocmai peisajul, „sentimentul” naturii, a consacra prea mult timp polemicii, a ți se tăia suflul sau timpul (parc-am scrie teme grele la clepsidră), a osteni și apoi a te opri pe calea adevărului. Care are mai profunzi și mai importanți proferenți locali (adică europeni) decît lași tu să se înțeleagă. Punct dureros. Deși, minunat cum ești, spui răspicat că „Orientul e menționat aci doar ca experiență stimulatoare și nicidecum ca soluție”, totuși din carte se degajă impresia că atacul tău e inspirat din afara, nu dinlăuntrul unei tradiții. (À propos, de ce nu te-ai prevalat de cele 5-6 feluri de melancolie Zen de care vorbește Watts: dădeau o pagină mirifică în estetica melancoliei, și una în care modelul răsăritean este imbatabil.) Apoi, ori că n-ai vrut să te angajezi prea departe, ori că cine știe ce (eu zic că nu ți-ai dat destul timp), ai ratat șansa epilogului. Nu zic să-l fi făcut piesa de rezistență a cărții, dar nu zic nici ba. La urma urmei, Andrei, cartea ta e o reacție la criza drastică a unei lumi și tu te mulțumești să fii elegant și sugestiv? Și asta cînd aveai în mînă un subiect care-ți permitea să spui lucruri care în alt sistem de referință ar fi imposibile? Și asta cu un „metabolism” ca al tău. Și încă foarte „în tîrziul veacului”. Eu vreau să-ți spun, Andrei (și noi doi știm, de fapt, despre ce este vorba), că ai scris o carte plină de adevăruri și de adevăr, dar că n-ai avut curajul să mergi pînă la capătul adevărului tău.

Dar tu, Andrei, iubite Andrei, vei merge pînă la capătul adevărului și puterii tale, singur, înnoindu-te în vreo durere, în vreo patimă, în vreo mortificare. Se vede în cartea aceasta care nu are nimic din grabnic veștejitele grădini ale lui Adonis, care are în ea atît propria ei durată, cît și pe aceea, mereu mai înaltă, a autorului ei. Nu din cădelniță îți zic acestea, ci din frățească simțire și din puterea gîndului meu.

 

*

Îngăduie-mi să adaug ceva cu un caracter mai personal și deci rostit cu alt glas. Vreau să-ți mulțumesc că m-ai ajutat, cu prilejul cărții tale, să înțeleg ce e cu Norii. Sînt o carte naivă (deci fără presupoziții teoretice) despre sentimentul naturii în cultura care vrei tu. Mi se pare chiar nostim să se fi scris în preajma cărții tale. Aș zice chiar că Norii sînt o enciclopedie foarte bogată și foarte dezordonată a problemei, de la cele mai nefericite subspecii de pitoresc pînă la adevăr. Mai mult, așa cum din pricini pe care nu le discut aici, tu arborezi o ținută aproape ostentativ raționalizantă și laică, în Norii se află, difuz, un sentiment al divinului pe care, cu glasul ei mai adînc și mai greu de auzit, cartea ta îl infuzează în zona reflexivității. E o relație, domnule, între cărțile noastre, o relație dintre cele mai ciudate în spațiul unei astfel de culturi. Acuma nu-ți dai seama. Citește Norii și-ai să vezi.

 

*

Tot o chestie personală: odată acreditată ideea că sînt un ins perfid, tot ce scriu eu poate fi citit în cheia perfidului. Mă văd deci obligat (și în cazul de față mai mult de dragul tău) să dau o dezmințire ceva mai apăsată. Poate oare fi refuzat unui om care nu e străin de unele forme mai subtile ale exprimării umane dreptul de a-și aroga o totală cinste intelectuală și o inimă cu desăvîrșire curată? Eu zic că nu.

Petru

P.S. Eu, în locul tău, l-aș reciti pe Ruskin, personaj ambiguu, care atinge uneori, în meditația despre natură, adîncimi bizare. Nu neapărat în Modern Painters, dar și acolo. Omul găsise o cale: pare neghioabă, este și nu e. Dar nu are analog.

 

Share