Iaromira Popovici

Traversarea era un coșmar, se făcea în trombă și printre mașinile nu atît de multe ca acum, dar deloc prietenoase ori conciliante.

Eram mică atunci și nu știu toate secretele cosmetice ale epocii. Dar știu, de pildă, că mama folosea cam la orice Laptele Doina.

Căci da, nici mopuri nu existau. Sau erau, totuși, mai ales la femeile de serviciu profesioniste, un fel de strămoașe primitive.

„Femeie la cratiță”, pe vremea lui Ceaușescu, însemna femeie prestînd munci manuale.

De la 16 încolo, așa cum se spunea, dar de astă dată deloc la figurat, erau „femei la cratiță”.

Ca să evităm coliziunea cu alte sănii, cu oamenii care mai adăstau pe pîrtie ori cu șanțurile care se formau.

În copilăria mică, prin anii 1970, lucrurile se făceau ceva mai formal. Ca atare, pînă și datul mărțișoarelor se făcea mai cu ștaif.

Pisica asta de Sf. Valentin se încadra perfect în categoria obiectelor mai mult decît imperfecte.

Cert e că-mi atrăgeau atenția, în fiecare an, prin soliditatea lor.

Se simțea un soi de neliniște în zilele cu zăpadă

Cenușiul, dacă nu se disipase de-adevăratelea, la nivel estetic, o făcuse, însă, prin efervescența străzilor.

. Nebulosul e înlocuit, așa, deodată, cu un concret care te lovește precum un baros: a mai trecut un an din viața ta.

Ea nu se lasă simțită doar cînd, așa cum le place astrologilor să spună, planetele sînt aliniate.

Noroc că pe atunci nu existau rețele sociale și tot ce era de comunicat se comunica la televizor,

După incidentul de atunci mi-am dat seama mai clar cît de importantă e libertatea pentru mine.

Pentru că valul istoriei mă luase, deodată, cu el. Fiindcă pur și simplu părea să nu existe o altă cale.

Cea mai la îndemînă reprezentare a ei era cea a unei peșteri.

Bătînd străzile la adăpostul lui, puteai fi dacă nu invizibil, precum Harry Potter cu mantia lui, măcar anonim.

Căci am trăit într-un fel de kitsch al momentului.

Nu toate relațiile cu vînzătoarele erau neplăcute.

Nu puteam întîrzia, ca la doamna Pintea, la grădinița de engleză, unde totul era joacă și armonie.

De altfel, asta se și putea simți, venea un miros înțepător de clor.

Tot pe atunci, cravata roșie de pionier își avea cel mai adesea locul în ghiozdan.

Spre deosebire de bunica mea, Tincuța, care ieșea rar, Oca era o „woman of the world”.

Nu-mi aduc aminte mare lucru.

A venit, însă, și momentul scoaterii ghipsului.

Problema lor nu era, însă, estetica. Ci, evident, greutatea

Era foarte bine și așa. Hotelul Mangalia se transformase în Univers.

S-a dovedit a fi exact profesorul necesar.

S-au aventurat puțin mai încolo și și-au dat drumul. Din depărtare, păreau niște supereroi.

În față era un petic de grădină pe care azi l-am numi, poate, fancy, pentru că zona aceea era, cumva, de reprezentare.

Devenise deja un mit în familia noastră imaginarul drum către Turcia.

Mereu era dat afară și trebuia s-o ia de la început, spre disperarea soției sale, care la un moment dat (în film) încearcă să se sinucidă chiar.

L-am mai remarcat pe Robertson Ay, băiatul bun la toate sau la nimic din casa familiei Banks, parțial asociat cu Bert

Recunosc în filmele astea mitologia copilăriei mele, creată și întreținută și de tata.

Că există diferențe între membrii ei, și niște bariere destul de stricte.

Apoi mergeam la cofetărie și ne luam tradiționalul joffre (cu varianta mascotă).

Mama, însă, nu se temea de curent. Avea curajul să-l înfrunte, să înfrunte stupidele standarde ale epocii.

Care, pe alocuri, se intersectează cu ordinea în care cred alții și așa poate ieși ceva.

Altfel, la școală ni s-a predat, la un moment dat, o materie pe nume, cred, Constituție.

Altfel, se scoteau cuvintele, dînd casetofoanele mono pe care le aveam atunci pe rewind, iar și iar.

Categoria asta prezenta oarecari avantaje.