Pantofi

În anii 1970, și cu atît mai mult în anii 1980, nu era deloc ușor să te încalți. Mai bine zis, să-ți cumperi pantofi. Nu se găseau ușor unii cît de cît normali.

Cît eram mică, normal, se ocupau alții. Așa că nu mi-am dat seama că și asta poate fi o problemă. Că și ca să-ți cumperi o pereche de pantofi de lac, cu baretă, cum aveau cele mai multe dintre fetițe, trebuia să cunoști pe cineva, care să ți-i oprească. Trebuia să-ți exerciți, într-o oarecare măsură, farmecele și să dai șpagă, la propriu, de cele mai multe ori. Trebuia să cunoști sistemul și să ți-l internalizezi, cum s-ar spune astăzi.

Nu toate relațiile cu vînzătoarele erau neplăcute. Cu unele chiar te împrieteneai și transferai întreaga poveste într-un registru suportabil. Suportabil, dar, de fiecare dată, prea personal. Un plan care ar fi trebuit să fie nu oficial, ci pur și simplu neutru devenea, deodată, intim. Cel puțin aparent personal. Pentru că, de fapt, nu erai cu adevărat prietenă ori prieten cu vînzătorul de pantofi. Nu simțeai nevoia, în mod real, să-i împărtășești din detaliile intime ale vieții tale și nici să fii la curent cu ale lui sau ale ei. Și asta nu fiindcă tu erai client și el vînzător. Ci deoarece acesta era, pînă la urmă, un străin, cu care simțeai nevoia să trasezi niște limite.

Dar vremurile te determinau să treci – aveai, n-aveai chef – dincolo de aceste limite, dacă voiai să fii, măcar parțial, Cenușăreasă. Spun „parțial” pentru că totul se reducea la potrivirea pantofului pe picior, la găsirea unuia ideal, care să nu te strîngă și să fie dintr-un material nu doar suportabil, ci și durabil (că doar nu voiai să mai treci din nou, atît de curînd, prin chinurile achiziționării altuia). Nici vorbă de vreun  prinț ori măcar de șambelanul lui, care să te invite la palat după ce ți-a venit condurul.

Dar măcar, odată ce ți se potrivea (fără vreuna din șmecheriile fetelor mașterei), îl puteai purta prin Orașul cenușiu. Puteai zburda  cu el, liberă ca pasărea cerului, prin noroaie, gropi și bălți. Căci ăsta era Orașul în care locuiam pe atunci. În care, dacă aveai pantofii potriviți, puteai fi, măcar în sinea ta, și Cenușăreasa, și Dorothy, sau cînd una, cînd cealaltă.

Pantofii te puteau duce la un potențial prinț ori în Regatul Oz. Cel mai sigur te purtau la școală și înapoi, așa cum mi s-a întîmplat mie cu cei nu de rubin, dar cărămizii, din piele, cu botul puțin ascuțit și cu șiret. După standardele de acum ori cele normale medii, nu frumoși. Dar după cele de atunci, chiar perfecți. Luați, după multe încercări, de la magazinul Clujana de pe Lipscani. Acum spun „cărămizii”, dar de fapt erau de o culoare ceva mai subtilă. Un fel de roșu spre maro cu o tentă caldă, dar fără nimic țipător în ea. O nuanță tomnatică... Și puțin ascuțiți, dar nu într-atît încît să ajungă penibili. Foarte potriviți ciorapilor negri, puțin mai groși, pe care-i purtam la școală. Să fi fost prin clasa a șaptea, pe la 13 ani. Cînd încă mai aveam codițe, dar erau unele rebele, mai jumulite. Al căror mesaj părea să fie că da, ne facem datoria, respectăm regulile și conveniențele, dar părul, care și le știe pe ale lui, începe să-și cam ceară libertatea. În condițiile astea, între fetiță și „domnișoară”, pășeam amestecat cu pantofii de culoarea drumului din Vrăjitorul din Oz.

Pe de o parte, precum un copil care începuse să meargă singur prin oraș, doar pe traseele cunoscute. Și se simțea cînd temător, cu inima cît un purice, cînd încrezător și dornic de nu se știe ce: de ce îi va mai scoate drumul în cale... Pe de alta, precum o „domnișoară” care începuse să simtă ochii Orașului ațintiți, sporadic, și asupra ei. Într-un mod curios, dar și apăsător. Uneori, privirile atîrnau ca o povară. Și atunci simțeai nevoia să treci într-a treia postură: cea de explorator sau antropolog. Să privești Orașul ca pe un posibil obiect de cercetare, cu tine-n el cu tot.