„Totu-i bucăți și orice coerență-i dusă...”

Lumea a fost în orice moment și în orice epocă în mișcare. Totuși, sînt perioade cînd mișcarea devine nebunească, ca să nu spunem haotică, cînd desenul lumii nu mai poate fi recunoscut: liniile ce păreau pînă atunci drepte se încovoaie în toate direcțiile, suprafețele pînă atunci net delimitate încep să se suprapună, culorile se amestecă și se recombină. Figurile familiare dispar sau capătă grimase stranii, sau apar figuri noi pe care nimeni nu le-ar fi crezut posibile cu puțin timp înainte. O asemenea perioadă trăim și noi de cîteva luni, poate chiar de cîțiva ani (dar poate că n-am fost suficient de conștienți de vîrtejul în care am fost prinși). Am putea și noi, asemenea vechiului poet englez John Donne din secolul al XVII-lea, să exclamăm:

’Tis all in pieces, all coherence gone,

All just supply, and all relation.

(„Totu-i bucăți și orice coerență-i dusă,

Totu-i numai completare și relație.“)

Știam, pînă nu demult, care erau liniile ce-i despărțeau pe „băieții buni” de „băieții răi”, chiar dacă admiteam că maniheismul nu e niciodată recomandat. Dar nu ne-am fi închipuit că „cel mai mare băiat bun” al lumii va începe să semene al naibii de bine cu „băiatul rău” consacrat, cu care dă semne că vrea să se și bată palma. Nu ne închipuiam că va deveni el însuși amenințător față de cei mai mici, rapace, vrînd să-și mărească teritoriul și așa imens. Nu ne imaginam că va susține personalități deranjate mintal ori infractori, că va permite unor frustrări enorme să răzbată la suprafață și să modeleze mersul lumii, și mai ales nu puteam să concepem că el, cel care se angajase cu țara sa de partea victimei, va lovi acum nemilos chiar în victimă și va încuraja călăul. Și nu ne imaginam că va deveni un agent al heosului în economia mondială și că va părea că demolează tot ceea ce țara lui a creat timp de trei generații.

Fapte care nu cu mult înainte părea condamnabile acum își află tot felul de scuze, se inventează cuvinte noi de ocară („sorosism) spre a fi desemnați inamicii publici. Știința care a reușit să salveze atîtea vieți de virusul ultimei pandemii este contestată la scenă deschisă de diferite figuri politice. A devenit la modă să-i negi pe oamenii de știință, pe savanți, pe experți în toate domeniile. Impostura crasă triumfă în mințile unei părți însemnate a oamenilor, care păstrează totuși dreptul de vot și deci de a decide asupra celorlalți și a lor înșile, în pofida infantilismului lor intelectual și moral. Nu orbii îi conduc pe orbi, ca în parabola biblică, ci orbii îi conduc pe cei care mai au încă ochi să vadă!

Relativizarea face pretutindeni legea: sigur, realitatea comportă nuanțe, dar acestea nu trebuie să facă să dispară claritatea unor culori esențiale. Căci pe considerentul că lumea nu-i populată în general nici de îngeri, nici de demoni, unii vor să confunde îngerii cu demonii: au ajuns să relativizeze – chipurile, în numele „realismului politic” – agresiunea, crima politică, luarea de ostatici, chiar Holocaustul; pe de altă parte, curajul unui șef de stat care își apără țara a fost adăugat la lista însușirilor unui dictator. Iar rapacitatea fără saț a unui imperiu care nu vrea să moară a fost recomandată de un candidat la președinția României drept „înțelepciune rusă”. Și două milioane de concetățeni l-au votat.

Dar poate că lucrul cel mai periculos este că trăim o bizară combinație de superstiții medievale și de înaltă tehnologie: ultimele noutăți privitoare la Inteligența Artificială servesc unor algoritmi care-i asigură pe mulți oameni că Pămîntul e plat, că virușii sînt o păcăleală, că vaccinurile produc autism sau alte boli, sau că noile cărți de identitate conțin cipuri cu numărul Fiarei și așa mai departe. Cum să-i convingi că se înșeală, că s-au lăsat mințiți că trăiesc într-o bulă de irealitate, cînd ei au devenit insensibili la argumente raționale, cînd contestă furioși orice evidență care le infirmă credința?

E, desigur, imposibil. Ce a rămas totuși posibil este să-i educi și să-i maturizezi intelectual pe cei care încă nu sînt pierduți pentru rațiune și cunoaștere, care și-au mai păstrat discernămîntul, să nu-i lași pe aceștia să cadă și ei în capcana imposturii. Iar pentru asta – așa cum am mai spus și au spus-o și destui alții –, punctul de plecare și esențial este ca noi înșine să nu lăsăm liniile raționamentelor și alegerilor noastre etice să se strîmbe, să piardă din precizie și acuratețe. Nu trebuie să acceptăm nimic din așa-zisele „evidențe” ale relativiștilor și ale falșilor „realiști”, indiferent dacă sînt proferate de candidați la președinție, de președinți de state, de influencer-i cu mii de urmăritori sau de academicieni. Precum Béranger al lui Ionesco, trebuie să rezistăm variilor forme de „rinocerizare”, iar relativizarea multidirecționată de azi – a  politicii, a moralei, a științei, a adevărului – este una dintre cele mai perfide.

„Totu-i bucăți și orice coerență-i dusă”? Atunci să începem prin a fi noi înșine dintr-o bucată și să devenim noi înșine corerență.