Joi, 9 decembrie, 1971
Vizita lui Nene Culianu (Ioan Petru Culianu, prietenii îi spuneau „Nene”, n.m., A.P.) – foarte importantă. Mereu mi se trimite un sol (sau un avertisment?). Nu-mi merit steaua cea bună. (Nene avea atunci 21 de ani, iar anul acesta ar fi împlinit 75.)
Martie 1972
O întîlnire, ieri, cu Nene, care-mi vorbește, puțin cam de sus, despre:
1. Pericolul excesului de gravitate (diminuarea capacității de bucurie). Dacă, devenind grav, pierzi bucuria pură a trăitului, înseamnă că ai devenit sărac.
2. Vanitatea singurătăților studioase (și egoismul lor). În ciuda aparențelor, singurătatea e mult mai comodă decît viața în lume. Perfecțiunea devine, în singurătate, o chestiune de timp. Numai în lume, ea este o chestiune de destin. Există însă ceva mai important decît nevoia de autoperfecționare: puterea de a iubi și nevoia de a te integra lumii, chiar printr-o jertfă a perfecțiunii de sine. Perfecțiunea la care ajunge solitarul e valabilă doar în solitudine. E mai limpede, dar mai fragilă. Cealaltă perfecțiune, cea realizată în lume, e mai limitată parcă, e cu umbră, dar e mai întreagă și mai trainică.
3. Fantezia ca formă de înțelepciune. Sînt trei feluri de înțelepciune: cea născută din imaginație, cea născută prin experiență reflectată speculativ și cea înnăscută:
– cea născută din imaginație e puterea de a sesiza rudenia dintre fapte și lucruri disparate; lumea ca poem; viața ca metaforă; miză pe posibil (risc: fanatism, exaltare);
– înțelepciunea născută prin experiență reflectată speculativ: lumea ca sistem; miză pe necesar; sensul ordinii universale; viața ca demonstrație matematică;
– înțelepciunea înnăscută: suverană în simplitatea ei, rară, „rurală”, de regulă; simțul eternității. Ne îndepărtăm ireversibil de ea prin cultură.
5 august 1972
Plimbare pe ploaie sîmbătă la amiază. Încerc să definesc cît mai exact tipul de satisfacție pe care sufletul meu îl trăiește pe o asemenea vreme. În mare, e vorba de o voluptuoasă melancolie, de o gravitate lăuntrică, ferită de orice accent sumbru, dar ferită, deopotrivă, de orice urmă de exaltare. Bucuria mea e tristă pe ploaie. Sau tristețea mea e bucuroasă. Oricum, prin tocmai această stranie duplicitate sentimentală, spiritul meu se prezintă întreg, încordat, cu maturitate, față de lume, rotunjit în sine și gata să suporte drama ca pe o problemă.
Trebuie să fac efortul de a întreține mereu înlăuntrul meu starea de ploaie.
9 iunie 1972
Constat că o mare parte dintre cei pe care lumea îi califică drept „intelectuali” trăiesc cu totul degajați de o reală viață spirituală. Ei „fac cultură”, dar cultura nu face nimic cu ei. Gîndesc, dar nu-și trăiesc gîndul. Mă întreb însă, deodată, dacă eu am o viață spirituală. Și dacă da, în ce constă ea. Diferența dintre mine și ei este, vreau să cred, aceea că eu caut o cale, mă interesez de posibilitatea statutării unui stil de viață, tatonez un fel de a fi. Ei se comportă ca și cum ar fi găsit calea. În felul acesta, a avea o viață spirituală mi se impune ca echivalent cu „a căuta o cale”, a subordona acestei căutări fiecare gest intelectual. Și mai este a nu considera niciodată că ai găsit. Viața spirituală e armonia dificilă dintre căutare și insatisfacție.
P.S. Încep să mă simt vinovat că public texte ale altei vîrste și, mai ales, ale altei lumi, cînd de jur împrejur se petrec drăcii asurzitoare, cînd figuri „emblematice” ale politicii autohtone și mondiale sînt ori de o platitudine vecină cu neantul, ori delirant „providențiale”, fericite de victorioasele lor derapaje mentale, sociale, ideologice, comportamentale. Ignoranță, proastă-creștere, suficiență monumentală – iată premisele succesului public. Să promiți salvarea eroică a țării și a planetei, să povestești cum romanii au învățat latinește de la daci, să te superi mai rău pe Zelenski decît pe Putin, să-l declari erou național pe asasinul lui Nicolae Iorga, să precizezi, deși ești un mare, exemplar credincios, că Dumnezeu n-a făcut mai întîi cerul și pămîntul (cum zice Geneza), ci patria geto-dacilor – iată doar cîteva din performanțele spirituale, politice, patriotice ale abonaților la suveranitate (personală...). Peisajul global – prin eroi ca Trump, Musk, Vance, Putin, Lavrov, Xi Jinping, Kim Jong-un ș.a. – tinde să fie, pe termen lung, o perspectivă amenințătoare, cu evacuarea „vanitoasei” Uniuni Europene. Și – ceea ce este și mai tulburător – personajele care ilustrează ambianța de acest tip se bucură de o perversă simpatie electorală. Așa stînd lucrurile, am, poate, o scuză să mă refugiez, terapeutic, în penumbrele altei vîrste și ale altor teme...
Foto: Ioan Petru Culianu
