Am mai amintit aici despre preocuparea medicinei moderne (și, cu precădere, a psihiatriei contemporane) pentru așa-zisa „infectare a creierului”. Nu vorbim despre infecțiile clasice (cunoscute încă din lumea antică), precum cele meningiene, cu viruși și bacterii ușor de determinat. Ne referim la o „infecție” simbolică, subtilă, greu de identificat și urmărit, dar, tocmai de aceea, la fel de periculoasă, dacă nu și mai periculoasă decît cea dintîi: infecția cu idei autodistructive, cu stereotipuri și credințe ultimativ suicidare. Și această „infecție” însă e legată de specialiștii neuroparazitologi, măcar la originile ei, de microbi concreți (nu simbolici), care bîntuie, de milenii, regnul animal. De aceea, neuroparazitologia reprezintă o ramură în dezvoltare a științelor medicale actuale, întrucît studiază acești paraziți dinamici, care se instalează în sistemul nervos al ființei-gazdă, modificîndu-i comportamentul, anihilîndu-i instinctul de conservare și împingînd-o spre suicid. Sînt deja documentate efectele unor asemenea toxine care, pătrunse în creierul animalelor sau insectelor, le induc conduite atipice, nenaturale, premergătoare autoanihilării: parelaphostrongylus tenuis (specifică elanilor și cerbilor care, odată infestați, încep să se învîrtă defazat în cercuri, așteptînd să fie uciși de un prădător), toxoplasma gondii (apărută la șoareci și șobolani care, sub influența ei, își pierd „frica” de feline, expunîndu-se fatidic lor) ori nematomorpha (intrată în structura nervoasă a insectelor, cel mai frecvent a greierilor și gîndacilor, responsabilă pentru neverosimilul, impredictibilul suicid al acestora – greierii, de pildă, afectați de parazitul în cauză, se aruncă inexplicabil în apă și mor).
În 2020, profesorul canadian Gad Saad (la bază, economist preocupat de comportamentul psihologic al maselor consumeriste) a realizat „trecerea” de la nivelul zoologic, așa-zicînd, al problemei, concret, medical, la cel uman, simbolic, abstract, de interes major, cum observam, pentru psihiatrie. El a publicat o carte importantă, Mintea parazitată. Cum ideile infectate ucid rațiunea, inspirată de descoperirile biologiei în domeniul neuroparazitologiei. Pe scurt, Gaad transferă discuția virusării creierului, din lumea animală, în cea umană, urmărind alte tipuri de „patogeni” (decît microbii propriu-ziși, amintitiți mai sus) care determină o comparabilă degenerescență „suicidară” la homo sapiens. Între „toxinele” cerebrale umane pot fi enumerate: diverse tipuri de atitudini de grup, anumite sisteme de credință, varii tipare mentale și dogme culturale. Toate au un efect hipnotic, ducîndu-l pe cel care le preia și găzduiește la depersonalizare mortală. Desigur, neuroparazitologia constituie o constantă a naturii omenești de-a lungul istoriei. Nu e o „achiziție” recentă. Într-un fel, istoria însăși este rezultatul multor asemenea „infectări” ale creierului colectiv, cauzatoare de „convulsii” socio-politice și generatoare de „evenimente istorice”. Totuși, convingerea lui Gaad că universul postindustrial rămîne cel mai receptiv la infestarea cerebrală (la „putrezirea creierului”) mi se pare valabilă.
Parcă niciodată mai acut ca astăzi individul nu a fost mai vulnerabil în fața morbului psiho-emoțional adus de contextul mentalitar în care el trăiește. Bineînțeles, explicația imediată pentru noua realitate o constituie segmentul virtual de „existență”, în interiorul căruia am intrat cu toții și la a cărui „religie” am achiesat in corpore, predîndu-ne complet. „Trăim” pe rețelele sociale și pe Internet mai complex decît o facem în realitate, neglijînd faptul că „spațiul” căruia ne cedăm operează cu modele fixe, artificiale și inflexibile, semnificativ diferite de complexitatea și maleabilitatea vieții autentice. Ca atare, capacitatea noastră hermeneutică se rigidizează, se structurează pe clișee și își pierde dimensiunea analitică. Se diminuează, cu alte cuvinte, gîndirea noastră critică, singura aptă de progres (prin diferențiere și evaluare). Ne robotizăm, ajungînd să răspundem unor stimuli nervoși, similar minții digitale cu care interacționăm. Dacă pui un om să trăiască între cimpanzei, el va împrumuta din comportamentul acestora, nu invers. Tot așa se întîmplă și în relația insului actual (uman) cu entitatea electronică (androidă). Cea din urmă îi va furniza celui dintîi tiparele mentale și de conduită, în nici un caz cel dintîi celei din urmă. Preeminența imunității robotice, carevasăzică. Imunitatea e aici cuvîntul-cheie. Inteligența Artificială poate dezvolta imunitate la patogenii cerebrali, omul niciodată. Cu cît se va abandona mai mult prizonieratului digital, cu atît se va expune alienării și anihilării. Ambele, forme de suicid prin efectul ieșirii insului din paradigma existențială efectivă. O formă de putrezire intelectuală așadar. Iar „creierul putred”, să admitem, nu-i mai este de folos nici măcar Inteligenței Artificiale.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
