Nu mi-am propus să discut aici despre proxemică, deși, neîndoielnic, ceea ce voi spune vine în atingere și cu domeniul acesteia. Se știe că proxemica are de-a face cu studierea așa-numitului „limbaj al distanțelor”; mai exact, cu cercetarea semnificațiilor anumitor „zone” pe care omul (dintr-un soi de necesitate) le interpune între el și semenii săi (eventual, între el și animale, obiecte etc.). E.T. Hall, cunoscut drept „părintele proxemicii”, a delimitat patru astfel de „zone” sau „distanțe”: de la cea intimă la cea personală, apoi la cea socială și, în fine, la cea publică. Firește, în cadrul comunicării interpersonale (și al celei publice), aceste „spații” variază în funcție de cultură, popor, context social etc. Ei bine, ceea ce voi trata în continuare ar părea că se include, în linii mari, în problematica ori aria de cuprindere a distanței publice. În realitate, distanțarea cu pricina nu este una numaidecît fizică, măsurabilă, ci una (în esență) atitudinală.
Mă voi referi, așadar, la sensul bun (sau profitabil) al distanțării, adică la acea distanță de care cineva are nevoie pentru a fi luat în serios de către ceilalți. Aceasta este, totodată, și distanța pe care ceilalți se cuvine să o mențină, dacă vor într-adevăr să învețe ceva de la cel dintîi. Chestiunea este surprinsă admirabil de filozoful Ortega y Gasset: „[A]cela care vrea să vadă o cărămidă trebuie să-i vadă porii și, ca atare, să o apropie de ochi, însă cel care vrea să vadă o catedrală nu o poate vedea de la distanța cu care privim o cărămidă. Ne-o pretinde respectul distanței. Fiecare lucru ne impune o distanță determinată dacă dorim să obținem de la el o vedere optimă. A nu face asta, a nu recunoaște această condiție, înseamnă a dori să ne înșelăm. Dacă nobilul nu este nobil pentru servitorul său, aceasta se întîmplă din cauza proximității neavenite” (J. Ortega y Gasset, O interpretare a istoriei universale..., Editura Științifică, 1999, p. 73).
Vorbind despre „el respecto de la distancia” întru obținerea unei „visión óptima”, gînditorul spaniol își îndreaptă atenția (în critica pe care i-o face lui A.J. Toynbee) către cercetarea istorică: „Similar, istoricul miop, care nu se poate desprinde de detalii, este incapabil să vadă un autentic fapt istoric și ne vine să strigăm că istoria este acel mod de a privi lucrurile umane de la o distanță suficientă pentru a nu fi necesar să vezi nasul Cleopatrei” (ibid.). Evident că – dincolo de exprimarea parțial metaforică – Ortega are în minte și relațiile dintre oameni, de vreme ce „catedrala” (catedral, în orig. sp.) din citatul de mai sus intră în analogie cu „nobilul” (grande hombre, în orig. sp.).
Interlocutorul meu, după cum îi este obiceiul, intervine în acest punct: „Cred că știu ce urmează. Fiindcă te pasionează etimologia, vei menționa de îndată originea cuvîntului catedrală, ca să arăți că se înrudește cu termenul catedră. Numai că precizările de acest tip se vor întoarce împotriva punctului tău de vedere, dacă vei face referire și la discursul ex cathedra. Să vorbești ex cathedra înseamnă să te exprimi pe un ton dictatorial, într-un mod care nu admite replică (trimițînd la felul în care papii emiteau odinioară sentințele în materie de dogmă ș.a.m.d.). Deci presupun că nu te avantajează așa ceva, ca argument...”.
Ai ghicit: aveam de gînd să zăbovesc nițel asupra cuvîntului catedră (provenind din lat. cathedra, „jilț, catedră”, dar care-și are originea, la rîndu-i, în v. gr. kathedra, „bancă, scaun, podium”), pentru a-l pune în legătură cu termenul catedrală (care vine, în ultimă instanță, din sintagma latinească ecclesia cathedralis, ce desemna biserica în care se găsea jilțul episcopal). Mai voiam să adaug și că adjectivul derivat cathedrarius căpătase încă din timpul romanilor o conotație peiorativă; de pildă, la Seneca (în Dialogorum libri duodecim, 10, 10), expresia cathedrarii philosophi îi indica pe „filozofii de catedră”, și anume pe cei care nu erau filozofi veritabili, pe cei care nu trăiau sau nu acționau conform filozofiei pe care căutau să o răspîndească.
„Păi, vezi?”, intervine iarăși amicul meu. „Și tu vorbești taman despre nevoia de «distanțare»! Filozofii adevărați (cum a fost și Socrate) erau aceia care nu se retrăgeau într-un turn de fildeș, erau cei care coborau între oameni, dialogînd îndeaproape cu ei. Nu comunicarea verticală dă rezultate, ci comunicarea orizontală.” Prietene, am impresia că m-ai înțeles greșit. Un comunicator competent își va potrivi/adapta discursul ținînd seama de tema discuției, de receptor (ori public) și de circumstanțe. Dacă situația o cere, în fața unor copii, el poate renunța la „nivel”, ducînd comunicarea în sfera ludicului. Există însă împrejurări în care transmiterea învățăturilor trebuie făcută din/de pe poziția unei autorități. O asemenea poziție (ușor înălțată) se cîștigă prin distanțare (chiar și fizică uneori).
Nu-i nevoie să fii neapărat filozof ca să-ți dai seama de aceste lucruri. Iată, bunăoară, cum interpreta (în cheie populară) actorul Marin Moraru formula Nemo propheta in patria sua (omițîndu-i sorgintea biblică): „Există un proverb românesc care spune că nu poți să fii înțelept în satul tău. Cel care a scos vorba asta știa de ce o zice, pentru că înțeleptul satului a furat și el corcodușe, a fumat țigări din foi de porumb cîndva, umăr la umăr cu tine, iar acum o face pe grozavul. «Păi, te știu de cînd erai mic, știu ce prostii ai făcut împreună cu noi, cum să te dai înțeleptul satului?!» Înțeleptul pleacă din satul lui. Se duce în străinătate, îi uimește pe cei de acolo și cînd se întoarce în sat vine cu aura înțeleptului. Altfel se uită satul la el, cu alți ochi, deși întotdeauna se va găsi unul cu o gură mai mare care să-l conteste” (M. Moraru, Sîntem ce sînt amintirile noastre, Editura Allfa, 2013, p. 165).
Devine limpede că este destul de dificil să-i dai lecții cuiva cu care stai (cum zicea Moraru) „umăr la umăr”. Poți încerca să-i dai lecții, fără să fii sigur că le va și primi ori că le va lua în serios. De aici, pesemne, și sensul actual (depreciativ, îndeosebi) al locuțiunii a da lecții, care inițial însemna, pur și simplu, a medita pe cineva (în particular). În altă ordine de idei, din perspectiva opusă, de unii învățați sau oameni de știință este mai sănătos să te ții departe (fără a dori să-i cunoști și personal), mărginindu-te la lectura cărțile lor. În definitiv, putem fi de acord cu Nicolae Manolescu, care (în textul „Tot mai înveți, maică?”), reluînd opinia lui John Ruskin, spunea așa: „[D]acă în viața zilnică nu avem decît rareori ocazia să conversăm cu oameni excepționali, pierzînd un timp prețios în căutarea lor, în cărți, societatea acestor oameni ne este permanent la îndemînă” (N. Manolescu, Lectura pe înțelesul tuturor, Editura Aula, 2000, p. 43).
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea Internațională „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie.
Credit foto: Wikimedia Commons
