Morala în politică
Gabriel Liiceanu se ocupă (și) de un tip aparte de morală, pe care o numește „morala de a doua instanță”.
Gabriel Liiceanu se ocupă (și) de un tip aparte de morală, pe care o numește „morala de a doua instanță”.
Aceasta este distanța pe care ceilalți se cuvine să o mențină, dacă vor într-adevăr să învețe ceva de la cel dintîi.
Aș continua pe această linie examinînd un mic detaliu biografic.
Altminteri, se cuvine să recunoaștem că Russell a formulat destule observații corecte în legătură cu invidia și cu oamenii invidioși.
Situațiile nu sînt însă întotdeauna atît de simple.
O binecunoscută zicală românească sună așa: „Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.
Cu timpul însă, semnificația originară a verbului exprimere a fost uitată ori marginalizată
Gestul unei persoane private de a se adresa direct populației reprezenta pe atunci o infracțiune sau un act revoluționar.
Totodată, omul este o ființă metaforizantă, căci apelează frecvent la analogii. (Creativitatea lingvistică este, în bună parte, de natură metaforică.)
Eh, vor fi avînd o noimă și spusele lui Răzvan, de vreme ce el caută să mute (nu să comute!) pedeapsa în planul conștiinței morale.
Vasăzică, omul de știință a învățat, între timp, să nu mai privească și să judece lucrurile în stricta lor izolare, ci în relația acestora cu mediul înconjurător.
Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul...” (George Topîrceanu, „Acceleratul“).
Ultimul cuvînt al strofei de mai sus este dușmani, așa că ar fi rost de niște precizări suplimentare.
Se știe prea bine că – timp îndelungat – Nicolae Manolescu a făcut „critică de întîmpinare”, dovedind, așadar, că posedă ceea ce se numește „intuiția valorii”.
Încrederea acordată poate fi retrasă ulterior, dacă e cazul.
Se vădește că injuria și înjurătura au de-a face, de la un punct încolo, nu doar cu ideea de lezare a cuiva, ci și cu aceea de nedreptățire a cuiva.