Cristinel Munteanu

Gabriel Liiceanu se ocupă (și) de un tip aparte de morală, pe care o numește „morala de a doua instanță”.

Aceasta este distanța pe care ceilalți se cuvine să o mențină, dacă vor într-adevăr să învețe ceva de la cel dintîi.

Aș continua pe această linie examinînd un mic detaliu biografic.

Altminteri, se cuvine să recunoaștem că Russell a formulat destule observații corecte în legătură cu invidia și cu oamenii invidioși.

Situațiile nu sînt însă întotdeauna atît de simple.

O binecunoscută zicală românească sună așa: „Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.

Cu timpul însă, semnificația originară a verbului exprimere a fost uitată ori marginalizată

Gestul unei persoane private de a se adresa direct populației reprezenta pe atunci o infracțiune sau un act revoluționar.

Totodată, omul este o ființă metaforizantă, căci apelează frecvent la analogii. (Creativitatea lingvistică este, în bună parte, de natură metaforică.)

Eh, vor fi avînd o noimă și spusele lui Răzvan, de vreme ce el caută să mute (nu să comute!) pedeapsa în planul conștiinței morale.

Vasăzică, omul de știință a învățat, între timp, să nu mai privească și să judece lucrurile în stricta lor izolare, ci în relația acestora cu mediul înconjurător.

Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul...” (George Topîrceanu, „Acceleratul“).

Ultimul cuvînt al strofei de mai sus este dușmani, așa că ar fi rost de niște precizări suplimentare.

Se știe prea bine că – timp îndelungat – Nicolae Manolescu a făcut „critică de întîmpinare”, dovedind, așadar, că posedă ceea ce se numește „intuiția valorii”.

Încrederea acordată poate fi retrasă ulterior, dacă e cazul.

Se vădește că injuria și înjurătura au de-a face, de la un punct încolo, nu doar cu ideea de lezare a cuiva, ci și cu aceea de nedreptățire a cuiva.