Metafore insidioase

Deși Aristotel prețuia metaforele, recomandînd întrebuințarea lor mai ales în logosul poetic și în logosul pragmatic (după cum găsim în tratatele sale Poetica și Retorica), totuși Stagiritul evita să facă aceeași recomandare în cazul logosului apofantic (discursul științei și al filozofiei). Bunăoară, în Topica (cu referire la dispute), el combătea folosirea metaforelor în definiții, avertizîndu-ne că, altminteri, interlocutorii/adversarii noștri (chiar dacă știu ei prea bine că ne-am servit de metafore) ni le vor lua intenționat în sens propriu doar pentru a ne șicana.

În știință și filozofie, unele analogii pot fi utile pînă la un punct, în măsura în care ne ajută să înțelegem (ori să-i facem pe alții să înțeleagă) unele fenomene sau aspecte ale realității investigate, cu condiția să nu uităm că avem de-a face cu niște analogii. De exemplu, în lingvistica secolului al XIX-lea, savanții W.D. Whitney și A. Darmesteter au recurs (încă din titlul cărților lor celebre) la metafore ca „viața (și creșterea) limbajului”, „viața cuvintelor” etc. pentru a caracteriza plastic evoluția limbilor istorice. Pericolul a apărut în momentul în care unii specialiști chiar au început să creadă că limba este un organism natural (care se naște, se dezvoltă și apoi moare), avînd o existență separată de conștiința umană ș.a.m.d. Se confunda astfel un obiect cultural cu un obiect natural. Firește, ca reacție la așa ceva, au venit și criticile sănătoase din partea unor lingviști serioși precum M. Bréal, O. Jespersen și alții.

În filozofia modernă, de pildă A.N. Whitehead (în cartea sa de căpătîi, Process and Reality) a întrebuințat termenul societate (engl. society) pentru a desemna diverse forme de asociere din univers, vorbind, ca atare, despre „societatea electronilor”, „societatea moleculelor” etc. Atît i-a trebuit lui R.G. Collingwood, care a dezaprobat, cu argumente, o asemenea metaforă! El a susținut că este o opțiune terminologică nefericită, întrucît o societate veritabilă, societatea propriu-zisă, presupune „o voință comună”, voința membrilor ei văzuți ca agenți liberi ș.a.m.d. Ar putea să pară că R.G. Collingwood exagerează în critica sa (căci, la urma urmelor, este evident că termenul societate e unul metaforic în textul lui Whitehead), dar, dacă ținem seama de concepția lui Collingwood privind „ierarhia formelor”, înclinăm să-i dăm dreptate gînditorului de la Oxford: nu-i recomandabil să denumești (metaforic) o realitate de rang inferior cu numele unei realități de rang superior.

„În regulă!”, mă întrerupe nerăbdător amicul meu. „Am priceput. Poți apela la metafore chiar și în știință (și filozofie), inclusiv din rațiuni didactice, însă trebuie să ai grijă ca nu cumva să ajungi să crezi în ele. Îmi este clar și rolul benefic (și necesar) al metaforelor în discursul literaturii artistice și desigur că sînt de acord cu cele spuse de Aristotel în Poetica sa, dar mă întreb: în logosul pragmatic (cel menit să-i influențeze pe ceilalți) nu întîlnim oare și metafore (oarecum) periculoase?” Pesemne că da. Stagiritul va fi avut în vedere (în Retorica lui) îndeosebi forța persuasivă a metaforei, consecințele imediate ale folosirii ei în (și prin) discursul public, însă presupun că ar merita să examinăm cîteodată și eventualul efect de durată al metaforei asupra receptorilor.

O binecunoscută zicală românească sună așa: „Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”. Sensul acesteia nu-i greu de prins, de vreme ce enunțul cu pricina conține și expresia a da nas, care înseamnă „a îngădui prea multe (cuiva)”. Ei bine, în rîndul acestor „stimulări nazale” poate fi trecută și utilizarea metaforică a unor cuvinte în anumite contexte, cum este și următorul.

În principiu, nu-i rău ca un leader să trateze angajații instituției pe care o conduce drept membrii unei comunități omogene. În acest scop, pentru a-i mobiliza, pentru a le induce ideea că trebuie „să tragă toți la aceeași căruță”, să acționeze „toți ca unul” etc., el va folosi (aproape inevitabil) și cuvîntul familie în discursurile sale motivaționale („Sîntem cu toții o mare familie!”). Problema răsare în momentul în care se instalează o necuvenită familiaritate în cadrul acelei „comunități”, organizată, pînă mai ieri, ierarhic. Cînd „nu-și cunosc lungul nasului”, cei din compartimentele ori departamentele inferioare, luînd ad litteram metafora în cauză, încep să manifeste o lejeritate supărătoare (ca să nu-i zic „obrăznicie”) în comportament și/sau comunicare față de cei din pozițiile superioare, de care (conform „fișei postului”) ar trebui să asculte (numai că, între timp, au devenit „rudele” lor). Altfel spus, ei/ele „își iau nasul la purtare” și, pe nesimțite, transformă vechea stare de lucruri (bazată cîndva pe respectul pentru valori autentice, educație temeinică, competențe solide etc.) într-un soi de Saturnalii moderne, atipice, nesfîrșite...

„Sînt convins că mai ai și alte exemple la îndemînă...”, intervine interlocutorul meu. „De fapt, chiar și eu mă gîndeam deunăzi la modul în care s-a extins întrebuințarea termenului coleg în unele împrejurări (în care se ivește și adresarea «dragi colegi»), cînd eticheta aceasta nu se potrivește deloc în cazul raporturilor dintre unele persoane, ale căror statut, pregătire etc. sînt prea diferite ca nivel. Dar atîta timp cît șeful susține că toți «fac parte din aceeași echipă»...” Vasăzică, o fi și vina șefului pe undeva... Fără îndoială, există și alți factori care favorizează atitudinea aceasta, însă nu caut să mai zăbovesc asupra subiectului. Nici nu vreau să alunec în generalizări pripite. Și-apoi, oamenii cu bun-simț nu intră în derapaje de acest fel; ei pricep de unde pînă unde ține o metaforă.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.