Falia

În mai toate timpurile și locurile, adulții, cînd nu vîrstnicii, s-au plîns că nu se mai înțeleg cu copiii, mai ales cu cei ajunși la vîrsta adolescenței ori cu cei încă foarte tineri. Lamentația ține mai ales de diferențele de comportament, de vestimentație, de pasiuni, gusturi și dorințe și, în principiu, se rezumă la propoziția spusă cu năduf, îngrijorare sau resemnare: „Nu te mai poți înțelege cu ei!”. Dar bineînțeles că tinerii reacționează complementar: pentru ei, adulții formează o lume pe care o antipatizează, o disprețuiesc, o detestă, care – cred ei – îi oprimă și pe care, la limită, ar vrea s-o înlocuiască, s-o schimbe sau măcar s-o amelioreze după gustul lor. Lupta – sentimentală, pasională, comportamentală și, nu o dată, ideologică – între „bătrîni” și „tineri”, între „cei noi” și „cei vechi” e o constantă a istoriei, psihologiei și sociologiei omenești din toate timpurile și locurile; în fapt, e benefică: ea mută reperele, creează posibilitatea crizelor, introduce noutăți în viață, deschide șansa progresului în diferite domenii. Nicăieri mai mult decît în această nesfîrșită și mereu reluată luptă între generații nu se regăsește principiul lui Heraclit, că „toate lucrurile se nasc din vrajbă” și că „războiul e tatăl și regele tuturor”. Dacă n-ar mai exista schimbul între generații care se contestă reciproc, omenirea ar încremeni într-o stază continuă, echivalentă morții.

Universalitatea conflictului între generații nu înseamnă însă că, în anumite perioade, el nu devine mai acut, mai dramatic decît alteori și cu consecințe mai serioase, chiar funeste. Asta se întîmplă cînd schimbări bruște intervin în istorie, separînd experiențele fundamentale a două generații contigue, atunci cînd părinții și copiii au parte de experiențe extrem de diferite în momentul formării lor. Se întîmplă, de exemplu, ca generalizarea bruscă a unei noi tehnologii să producă o falie profundă între generații. Cred că în Occident s-a întîmplat așa ceva la începutul anilor ’60, cînd pilula anticoncepțională a devenit accesibilă tuturor. Deodată, în cîțiva ani doar, s-a produs o mutație revoluționară și accesibilă în sexualitatea umană: sexul s-a putut desprinde total de procreație. A apărut o generație care a putut profita imediat de „eliberarea” sexuală; ea a făcut și a trăit, în consecință, experiența unei sexualități „libere” și elective, fără responsabilitatea, grijile și durerile pe care tradiționala dependență a sexului de sarcină o adusese generațiilor mai vîrstnice și care modelase profund morala tradițională. Că aceste generații din urmă au tins să „nu-i mai înțeleagă” pe tineri, că aceștia au tins să „refuze” morala (autoritară, patriarhală) și felul de viață al părinților n-a mai fost decît firesc. Un fel de „nouă omenire” – omenirea hippie –, cu morala, comportamentul, filozofia, religia, îmbrăcămintea, cîntecele, simbolurile ei, s-a născut odată cu „pilula” și a influențat profund societatea, politica, cultura, religia – totul.

Ceva asemănător, dar poate chiar mai dramatic, trăim și noi de mai mulți ani: distanța firească între generațiile consecutive a fost, în ultimul timp, amplificată pînă la a deveni o falie adîncă de o invenție (sau de un complex de invenții) tehnologică: digitalul. (Înțeleg prin termenul acesta complexul calculator, Internet, telefon mobil, rețelele sociale și, în fine, algoritmarea generată de IA.) Marea falie între oamenii de azi pare să fie dacă s-au format înainte sau după generalizarea Internetului și a aplicațiilor sale, așa cum pentru cei din anii ’60-’70 ai secolului trecut marea deosebire era dacă și-au trăit adolescența înainte sau după inventarea „pilulei”.

Noua revoluție a digitalului i-a „eliberat” pe tinerii care s-au născut „cu mobilul în mînă” de „teroarea realului”: a dat amploarea pe care o știm virtualului, configurînd o lume întreagă – prietenii, relații, distracție, muncă) în mediul virtual, care a început adesea nu doar să mijloacească, dar chiar să substituie realul. Între cei care au învățat din copilărie că pe prieteni îi întîlnești în vecini, la școală, pe stradă, la lucru, și cei care și-au făcut primii prieteni pe ecranul telefonului sau tabletei există și va exista întotdeauna o distanță uriașă. Pentru „bătrîni”, realul rămîne punctul de plecare și de revenire al oricărei experiențe, inclusiv al uneia virtuale și, mai ales, realul, dat de experiența spațio-temporală concretă, continuă să ofere validarea ultimă. Pentru „tineri”, invers, virtualul generat digital este locul de validare a experiențelor din real. Pentru ei, virtualul pare să fi devenit o existență în sine – pluriformă, egalitară, reticulară, lipsită de altă autoritate decît aceea colectivă, a „tribului” de „prieteni” și „urmăritori”. „Bătrînii”, chiar și după ce au învățat să se servească de digital, îl folosesc ca pe un instrument util, care le economisește timp și forțe. Pentru „tineri”, însă, digitalul e mai mult decît un instrument: e mediul lor predilect și primar adesea de interrelaționare și autodefinire personală și socială: e viața lor. Noi, „bătrînii”, am învățat să citim, să cumpărăm, să comunicăm în digital etc., deoarece a devenit mai comod decît s-o facem cu mijloace tradiționale; noi totuși, în cea mai mare parte, continuăm să trăim în „real”. Tinerii însă nu doar săvîrșesc acele operații în virtual, ei și tind tot mai mult să trăiască în virtual, cînd nu chiar să trăiască virtual.

Pe scurt, noi, „bătrînii”, a trebuit să învățăm la un moment dat „înotul” în digital pe care-l practicăm mai abil sau mai puțin, după putință; dimpotrivă, copiii și nepoții noștri „înoată” în digital, fără să-l fi învățat. Problema lor însă și a lumii care ia naștere odată cu ei este că au nevoie (și avem toți nevoie) să învețe „înotul” în oceanul realului.