Patriotismul de camuflaj – fragmente vechi ale unei oboseli actuale

 A nu exalta monumental țara, a-i bombăni imaginea e, pentru mulți, a-i face un vinovat deserviciu, a produce o identitate „ciobită” a realizărilor ei. Nu e cazul – ni se spune – să ne tot lamentăm. E preferabil, dimpotrivă, să producem, tonici, un portret glorios. Să nu se supere cititorul, dar acesta era exact discursul ofiţerilor de Securitate de dinainte de 1989, cînd îmi interziceau să mă mai întîlnesc cu străini. De ce? Pentru că aveam obiceiul să bombăn: ba că se cam dărîmă biserici, ba că se cam distrug sate şi monumente de patrimoniu, mă rog, tot felul de asemenea critici injuste, de natură să ne „ciobească” imaginea. Or, „rufele trebuie spălate în familie”. Şi, în fond, situaţia de la noi e excelentă (e drept, cu unele, mici, lipsuri), iar viitorul nostru e luminos. Patriotismul înseamnă să bagi dificultăţile sub preş, să lupţi împotriva „calomniilor” duşmănoase prin minciună triumfalistă, să arăţi tuturor, ca un activist responsabil, că sîntem mult mai buni decît cred ei, că, oricum, sîntem mult mai buni decît alţii, dacă nu chiar cei mai buni de pe mapamond! E ceea ce numeam pe atunci (şi aş numi şi acum) „patriotism de camuflaj”. 

În această accepțiune, a-ți iubi ţara nu e a semnala deficienţele existente şi a te strădui să le tratezi. A-ţi iubi ţara e a minimaliza orice deficienţă, oricît de evidentă, sau, şi mai bine, a contesta, vitejeşte, eroic, strămoşeşte, orice „aşa-zisă” deficienţă. Sîntem, pe toate planurile, fete mari, sarea pămîntului, zîna zînelor. Cine nu recunoaşte aceste orbitoare calităţi e trădător, pion al „agenturilor”, venetic, pus să ciopîrţească pămîntul străbun. Odată stabilite aceste „adevăruri”, putem aţipi liniştiţi. Totul e minunat, „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Nu mai avem nimic de făcut: doar să ducem „pe culmi” „mîndria de a fi român”!

Termenul patriotism a parcurs, la noi, o criză retorică încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea (să nu uităm, totuși, că ideea națională a apărut în secolul al XIX-lea ca idee europeană; pînă atunci, nici un agregat comunitar, nici Imperiul Roman, nici Imperiul Otoman, nici cel Austro-Ungar nu contaseră ca entități naționale, ci ca federații policrome). Pînă la Renaștere, termenul „patriotism” avea mai curînd un sens globalizant, comunitar. Abia după Renaștere el a început să aibă un sens discriminativ, exclusivist, definindu-se mai ales prin ceea ce respingea și contesta.

Spre confirmare, o mică pedanterie filologică: în lumea greco-romană nu e niciodată vorba despre „naționalitate”, în sensul în care se folosește termenul în Europa modernă. În greaca veche, cuvîntul patriotes era pur și simplu opusul lui polites. Termenul dintîi desemna locuitorul de la țară, iar cel de-al doilea, locuitorul de la oraș. Platon și Aristotel, cînd vorbesc despre stat, nu includ niciodată sensul de „națiune”. Termenul adecvat pentru lumea grecească era koiné, desemnînd o comunitate deschisă pînă în zările ultime ale Asiei și implicînd deci, în metabolismul ei, populații de cele mai diverse coloraturi. Cicero vorbea despre două feluri de patrii: patria natală, cea în care te naști, și patria legală, cea în care trăiești. Să adăugăm că tot pe atunci a început să circule faimoasa formulă „Ubi bene, ibi patria”.

Prin Sf. Apostol Pavel, creștinismul a adus în prim-plan o altă formulă, de natură să relativizeze orice exaltare locală: „patria noastră este în ceruri”. A înlocui acest amplasament radical cu o țîfnoasă idilă locală e, teologic vorbind, o erezie. E de adăugat, de altfel, că orice formă de idolatrizare e un păcat, pînă într-atît încît nici Dumnezeu nu admite o asemenea „flaterie”. Iar în secolul trecut, Sinodul de la Constantinopol (1872) a impus drept erezie („filetism”) orice ideologie care plasează „națiunea” sau „ideologia” confesională mai presus de omenire și de înseși rînduielile dumnezeiești. (Un „mare îndumnezeit”, care era cît p-aci să ne devină președinte, ilustrează perfect această rătăcire „patriotică” declarînd, de pildă, că Geneza biblică începe greșit. La început, Dumnezeu nu a făcut cerul și pămîntul, ci România. Iar romanii au învățat limba latină  de la daci...)

În fine, sînt multe de spus. Fapt e că dacă nu implică și o conștiență riguroasă a limitelor comunitare, patriotismul nu e patriotism adevărat și nu aduce o încurajatoare și mobilizatoare perspectivă de viitor. Provincialismul xenofob, patriotismul de parastas, patriotismul ca „instalare” voluptuoasă în „icoana” proprie, patriotismul devenit manea țopăitoare – iată cîteva din derapajele cu care ne luptăm. Și iată și o neglijență comună, de natură să ridiculizeze conștiința patriotică: a vorbi prost limba maternă. Dimpotrivă, a o vorbi foarte bine e a face o dovadă de înțeleaptă și recunoscătoare aderență națională, greu de găsit, din păcate, în discursul public de la noi. Cînd asiști la comportamentul, discursul, „mamelucăria” politicienilor noștri și mai ales a eroicilor „suveraniști”, orice speranță de viitor pălește. Și sfîrșești prin a regăsi, tulburat, un pasaj din Octavian Goga, altfel un sincer patriot ardelean (acuzat chiar, uneori, de naționalism...!) Ajunsese să vadă în România opusul a ceea ce era de iubit cu adevărat în ea: „Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vîndut o viață întreagă, deputații contrabandiști... Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”. Textul e scris în 1916.