Note, stări, zile

23 februarie 1971

De cîte ori mă flatez, cu inima plesnind de rotunjime, de vreun „lirism” al meu, de cîte ori cred că intuiesc ceva  ce este „excepție” în ființa mea, îmi pipăi, cu un gest reflex, gușa... Brusc, egolatria mea se curmă sub amenințarea unor simple rotunjimi exterioare. Burghezul din mine mă bate tolerant pe umăr și îmi spune, cu o dezolantă seninătate: „Lasă fleacurile!”.

5-6 august 1971

 A nu se confunda credința cu o pravoslavnică omagiere rituală a Creatorului (tendință cuminte a multor „profesioniști” pioși). Mă simt mult mai autentic, mai cinstit, cînd citesc Psalmul 13: Către mai-marele cîntăreților:  

1. Pînă cînd, Doamne, mă vei uita neîncetat? Pînă cînd Îți vei ascunde fața de mine?

2. Pînă cînd voi avea sufletul plin de griji și inima plină de necazuri în fiecare zi? Pînă cînd se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?

3. Privește, răspunde-mi, Doamne Dumnezeul meu! Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morții (...).

Sau Psalmul 10:

1. Pentru ce stai așa de departe, Doamne?

2. Pentru ce te ascunzi la vreme de necaz?

S-ar zice că Dumnezeu nu e Cel care te ajută să ieși din criză, ci Acela care îți dăruiește criza. Ieșirea din criză e partea omului...

20 iulie 1973

Nu știu de ce m-am gîndit astăzi foarte mult la moarte. Către seară. (...) Heidegger spune că sînt lucruri pe care nu le cunoști decît trăindu-le. Neantul, de pildă, prin angoasă... Dar cum îți poți trăi moartea? Este teama de moarte un adevăr despre moarte sau ocultarea adevărului despre moarte? Și este speranța nemuririi iluzie pură? (...)

...Nimic clar, nimic adînc, nimic eficient. Mereu aceeași bîjbîială plină de morgă...

4 octombrie 1973. Păltiniș

Plimbare de două ceasuri și jumătate cu dl Noica pînă la Schitul lîngă care, de mai multe ori, vorbește despre moarte, socotind că e locul unde ar dori să fie îngropat. Dar, de-a lungul întregii plimbări (e fermecător de volubil), abordează și alte teme. De pildă, despre spiritele românești care au tendința să se degradeze în a doua jumătate a vieții, fie toropiți de bun trai, fie irosindu-se pe căi laterale (politica, de pildă), fie cedînd sentimentului melancolic-resentimentar că „a ciripi” în limba română n-are, oricum, șansa universalității... Apropo de asta, menționează gîndul generației Eliade – Noica – Cioran – Eugen Ionescu de a fi replica autohtonă a generației spaniole Ortega y Gasset – Unamuno – Eugenio d’Ors. Amintiri despre Ionel Gherea (fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea), care trăia din concerte de pian și îl acompania pe George Enescu în turneele lui de provincie. Nae Ionescu – mîndru că îl concura pe Enescu pe lîngă Maruca Cantacuzino… Alt episod: într-o vreme, am crezut că, ratînd matematicile, am pierdut trenul. Că fără științele pozitive nu se mai poate, azi, filosofa, așa că rămînerea mea încăpățînată în spațiul istoriei filosofiei a fost o greșeală. Acum, m-am liniștit… Ce „filosofie” au dat Russell sau Heisenberg sau Weiszäcker? Episod amuzant cu Mircea Eliade: în prima tinerețe a pariat cu cîțiva colegi că poate mînca orice (că, de fapt, trebuie să poți asimila orice hrană). Demonstrativ, a înghițit un vierme, apoi o muscă. La sfîrșit – o bucată de săpun, după care a vomitat tot…

16 martie 2025

Din decembrie începînd, episodul alegerilor naționale ne-a trecut pe mulți prin toate stările. BEC și Curtea Constituțională au întîrziat, uneori, cu lămurirea criteriilor de selecție, cînd le-au formulat le lipsea exactitatea, dar, mă rog, a ieșit, deocamdată, ceva mai liniștitor decît ne temeam. Dincolo însă de instituțiile decidente, confuzia și îngrijorarea privesc și masa electorală autohtonă, și abrupta mulțumire de sine a unora dintre candidați. Nu intru acum într-o analiză de amănunt.

Îndrăznesc, totuși, să fac o propunere: adăugarea unui document reprezentativ în dosarul electoral al fiecărui candidat: un certificat medical, cu accent pe  sănătatea psihică. Nu spun asta cu ironie, ci cu o anumită panică. În mod normal, nu poți risca să alegi un președinte de țară care declară că romanii au învățat latina de la daci sau că Dumnezeu și-a început Creația nu făcînd „cerurile și pămîntul”, cum spune Geneza biblică, ci România! Și multe altele asemenea. Aici nu e vorba strict de incultură. E o țanțoșă bătaie de cîmpi. Ar mai lipsi să se adauge că Dunărea izvorăște de la noi, din Marea Neagră, și se varsă, plictisită, în Pădurea Neagră din Germania… Cred că cineva care poate face asemenea declarații nu poate face din Cotroceni templul suprem al țării și al lumii. Sper!