Andrei Plesu

Pe scurt, institutul e ca și dispărut

Mă gîndesc mai curînd invers: la lucruri pe care le făceam şi n-o să le mai pot face...

Și mai departe? Încotro s-o luăm, dacă „extensivul“ e, practic, neinteresant? Să continuăm în intensiv?

Fragmente regăsite (2022), după o conversație cu bunul meu prieten Toma Pavel despre închiderile și deschiderile vieții spirituale.

Cu alte cuvinte, votul nu e rezultatul reflecţiei responsabile, al unei alegeri dezinteresate, al unei opinii argumentabile.

Iubirea adevărată e lucidă, dornică de frumusețe vie, nu de înfrumusețare cosmetică.

Sub dictatură, politicul avea un statut paradoxal.

Sînt întrebări definitive, inevitabile şi mute.

Deși, minunat cum ești, spui răspicat că „Orientul e menționat aci doar ca experiență stimulatoare și nicidecum ca soluție”

În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent”.

Mihai Stănescu a scris, ani de-a rîndul, istoria comică a unei tragedii.

Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant.

Rezultă că democrația este sistemul politic care instaurează aristocrația.

Dezbaterea curentă cu privire la trista neregulă de la Spitalul „Sf. Pantelimon” e un bun (și dramatic) exemplu de bezmeticie analitică.

În ce fel diferit? Decît să fac un portret omagial al acestui „unicat”, prefer să povestesc cîteva împrejurări trăite alături de el, caracteristice, cred, pentru croiala lui greu sistematizabilă.

Colecţia de nume e de o zglobie diversitate. Dintre plante, se disting, inevitabil, fragilităţile graţioase. Avem: Violetelor, Zambilelor, Zorelelor, Pufuleţi, Tufănelelor, Părăluţelor

De reacția veselă a amicului Dan Stanciu, important scriitor și grafician, tartorul vizualității dilematice, căruia i-am dedicat, de la bun început, articolul meu, sînt sigur!

Există, în fond, trei tipuri de biografii spirituale, trei categorii de oameni „îmbunătățiți”

Dar mai știe teologia să se lase provocată?

Așteptați de la noi întrebări.

Invitația pe care ne-ați făcut-o cu prilejul ultimei întîlniri de la Schit (Schitul de la Păltiniș, n.m., A.P.)

Aflu, cu stupoare, că Ion Vianu nu este membru al Uniunii Scriitorilor.

După vreo două săptămîni de pleșoterapie vocală și antebelică.

De altfel, sînteți, oricum, lipsit de putere.

L-am redescoperit (o fac mereu...) pe Mirel Bănică, autor harnic al mai multor lucrări de sociologie.

Prin obîrșie, sînt un amestec de moldovean și teleormănean. „Bucureștean” am devenit, forțat de împrejurări familiale, abia după vîrsta de 9 ani.

Problema este că „creștinii” noii obediențe sînt începători.

Proverb musulman: Încetineala e de la Dumnezeu, graba – de la Diavol!

Ortodoxia se dispensează de „doxă“: îi e de ajuns „ortopraxia“…

Răsfoire prin Tito Colliander, Le Chemin des ascètes, în Spiritualité orientale, no. 12, 1973: „Nu dați sfaturi. Nu intrați în contradicție cu nimeni. Lăsați pe ceilalți să aibă dreptate. (Ah! – n.m., A.P., aprilie 2024).

Îmi cer scuze pentru nediplomatica mea atitudine, dar am încă nostalgia modelului american.

Dacă aşa stau lucrurile, e greu de înţeles de ce gazetarii noştri – şi ai altora – nu renunţă la acest înşelător spectacol.

Revenirea la „militantism” ne deprimă…

De multă vreme, simt nevoia să-i dau un semn de prețuire și afecțiune lui Alexandru Călinescu.

Se citește, ca și celelalte, pe nerăsuflate, printre hohote de rîs și crize de depresie.

Aveam pe agendă două teme – tezaurul şi decizia noastră de a adera la NATO.

Dintr-odată, mă simt îndemnat să reflectez asupra acestei alternanțe a timpului și să răsfoiesc interogativ însemnări mai vechi și mai noi

Era inevitabil ca, în plină criză kosovară, dl Vollebaek să facă o vizită în Serbia, pentru a-l întîlni pe preşedintele Slobodan Miloșevici.