Un gînd de despărțire

Constantin Noica spunea, adesea, „Se moare de milioane de ani și lumea încă nu s-a obișnuit!”. De acord. Dar văd în asta un semn că moartea e greu de conciliat, pentru om, adică pentru cel creat „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, cu teologia iubirii, a iertării, a frumuseții lumii întemeiate prin generozitatea și puterea divină. Nu am acum nici puterea, nici înțelepciunea să mă zbat în hermeneutică metafizică. Aflu că Ion Vianu a plecat dintre noi. Am avut cu el o relație destul de lungă și, uneori, amicalmente hărțuitoare. Dar am ținut mult la el, la combinația de naturalețe și subtilitate, de creativitate și rigoare, de umor și sobrietate, de curaj și îndepărtare de orice „slavă deșartă”. Textul de mai jos, născut acum vreo opt-zece ani, a fost gîndit ca o „recomandare” pentru preluarea lui Ion în Uniunea Scriitorilor. Dar, în realitate, e un portret admirativ, iubitor, de natură să-mi exprime stupoarea, melancolia și interogativitatea în legătură cu absența bruscă, radicală, a unui om de care voi rămîne, cît mi se mai îngăduie, foarte legat. Dumnezeu să-l odihnească!

Aflu, cu stupoare, că Ion Vianu nu este membru al Uniunii Scriitorilor. Era, într-adevăr, greu să-mi închipui că cineva care şi-a început cariera de autor la sfîrşitul anilor ’60 (mai devreme cu cîţiva ani decît mine, legat, la rîndul meu, prin debut, de aceeaşi publicaţie – Contemporanul –, sub acelaşi generos directorat – George Ivaşcu), cineva care a luat un premiu al Uniunii Scriitorilor în 1975 pentru volumul de eseuri Stil şi persoană (conținînd o cercetare asupra capacităților hermeneutice ale psihanalizei în frecventarea literaturii, ceea ce, în context, nu era numai ingenios, ci şi temerar), cineva care, împreună cu un scriitor și critic literar de anvergura lui Matei Călinescu, a scris Amintiri în dialog, un adevărat best-seller, de neocolit pentru înţelegerea unei epoci, a unui loc şi a unei generaţii, cineva, în sfîrşit, al cărui destin a fost fracturat de solidaritatea exemplară cu un alt scriitor, Paul Goma, într-un moment în care asemenea gesturi erau rare, cineva, aşadar, care cumula o sumedenie de înzestrări şi isprăvi de natură să dovedească identitatea de destin dintre el şi breasla scriitoricească nu e încă, la o vîrstă impozantă, membru al acestei bresle. Şi n-am pomenit decît prima secţiune a activităţii sale literare. Căci, după un lung exil, Ion Vianu a revenit în ţară (începînd cu 2003), locuit de un vertiginos apetit creator. A scris şi a publicat, în cîţiva ani, cît alţii în decenii: publicistică (în 22, Dilema, Apostrof, România liberă, Dilemateca, Lettre Internationale etc.), eseu (Blestem şi binecuvîntare, 2007), memorialistică (Exerciţiu de sinceritate, 2009), critică şi istorie literară (Investigaţii mateine, 2008) şi, mai ales, roman (Caietele lui Ozias, 2004, Paramnezii, 2005, Vasiliu, foi volante, 2006, Necredinciosul, 2008).

Ion Vianu valorifică, în ceea ce scrie, nu doar o densă experienţă de viaţă, ci şi o enormă experienţă de lectură. Puţini sînt reprezentanţii elitei noastre literare despre care să se poată spune, cu mai multă îndreptăţire, că sînt adevărate „conştiinţe de cultură”, într-o lume care încurajează mai curînd spontaneităţile fruste, micile ingeniozităţi de condei, experimentalismul facil. Ion Vianu preferă să lucreze în adîncime: un răbdător cumul de reflecție şi reverie, o rafinată emotivitate, un gust superior al retrospectivei şi introspecţiei sînt calităţile lui definitorii. Ion Vianu e un matein de cea mai aleasă speţă, dar un matein al cărui „orient” e filtrat, distilat, reevaluat în apele occidentale. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exerciţiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui spirit împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligenţă cultivată fără uscăciuni livreşti, voluptuoasă fără desfrîu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un nepreţuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate și vertij.

Ion Vianu aparține unei generații ilustre: Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Nicolae Breban ș.a., cu specificarea că, prin explozia editorială din ultimii ani, el poate fi clasat și printre „revelațiile” ultimului deceniu. Atemporal, după cum, într-un anumit sens, el s-a desprins și de prea radicale determinări spațiale, Ion Vianu este o prezență structurantă în peisajul literelor românești contemporane. Strict personal, nu pot decît să regret că l-am cunoscut oarecum tîrziu, ratînd, astfel, un dialog deplin, din care aș fi avut mult de cîștigat. (...)