Omul și cuțitul

Afacerea pagerelor Hezbollah care au sărit în aer simultan din cauza unor explozive introduse în ele în secret de serviciile israeliene a născut, printre altele, pentru presă și nevoia de a explica unui public tînăr sau a reaminti unui public ceva mai puțin tînăr ce sînt acelea „pagere”. Dispozitivul practic dispăruse de vreo 15-20 de ani, fiind înlocuit de telefonul mobil, iar utilizarea lui de către organizația teroristă palestiniană a avut un caracter excepțional, tocmai de aceea vulnerabil. Întîmplarea ne-a reamintit că tehnologia nu numai că are o viață ca și oamenii și animalele, dar și că această viață are lungimi foarte variate. Unele dispozitive și tehnologii trăiesc puțin: pagerul, ca și mașina de scris electrică, au fost dispozitive „de tranziție”, repede înlăturate de telefonul mobil, respectiv de calculator. Și aproape că azi și amintirea lor a dispărut.

Alte dispozitive au trăit mult mai mult și totuși au fost înlocuite în ultimele decenii: cîntarul cu arc din magazine sau locuințe a fost înlocuit de cîntarul electronic, magnetofonul a fost înlocuit mai întîi de casetofon (de fapt, un magnetofon miniaturizat), care, la rîndul lui, a făcut loc calculatorului sau chiar telefonului mobil. Televizorul cu tub catodic e numai o amintire sau un obiect de muzeu, ca și radioul cu lămpi de pe vremuri, pe care îl mai vedem numai în filmele de epocă, cu familia strînsă emoționată în jurul lui. E pe ducă chiar și telefonul fix, fie și fără fir, care mai supraviețuiește mai ales în birourile firmelor, iar odată cu această dispariție și cu universalizarea telefonului mobil, s-a instaurat un nou mod de viață: civilizația noastră poate fi definită aproape complet de acest mic dispozitiv, de care am ajuns complet dependenți și care ne oferă comunicare verbală, vizuală și scrisă, lectură, știri și informații de toate felurile, „prieteni”, jocuri, ori capacitatea de a comanda unele dispozitive „inteligente” de la domiciliu etc. Cînd va fi și acesta înlocuit și, mai ales, cu ce? Cu robotul universal?

Mă impresionează mai mult însă dispozitivele longevive, chiar cele care nu dau deloc senzația că ar avea sfîrșitul pe aproape. De exemplu, bicicleta. Are vreo o sută cincizeci de ani și, dincolo de mici „aduceri la zi”, a rămas așa cum a fost dintotdeauna. Continuă să fie utilă în marile aglomerații urbane, folositoare pentru exercițiul fizic, plăcută pentru excursii, competitivă pentru sport, potrivită pentru „înverzirea” orașelor, accesibilă ca preț. A rezistat foarte bine concurenței din partea trîndavei trotinete electrice – care „te mișcă, dar nu te pune în mișcare”. Un alt vechi, foarte vechi dispozitiv, care a supraviețuit dinaintea noutății digitalului de data asta, este cartea. Formatul de carte, apărut acum peste două mii de ani, în orașul grecesc Pergamon, trăiește și azi. Mai ales cînd e vorba de ficțiune (dar nu numai), foarte mulți continuă să prefere cartea-obiect pe hîrtie, plăcerea lecturii fiind destul de diminuată în cazul unor zappări rapide pe ecrane, ca să nu mai spunem și că ochii tind să sufere de la aceste ecrane. E adevărat că, dacă cartea a rezistat și va rezista probabil și pe mai departe, tehnologia producerii ei s-a schimbat mult, iar tiparul „înalt” pe plumb a devenit și el numai un obiect de muzeu.

Am impresia că sînt mai longevive dispozitivele care servesc unor nevoi variate, dar coerente – utile, dar și producătoare de distracție, ori cu o funcție estetică sau igienică, și care își pot păstra forma esențială, chiar dacă adoptă tehnologii moderne: cartea și bicicleta sînt exemple. Un altul: ochelarii (apăruți de prin secolul al XVII-lea). Un altul: dușul. Un altul: banii de hîrtie, care încă rezistă banilor electronici, ba chiar există unele tendințe de a-i repune în circulație mai intens. La urma urmelor, în cazul unui blackout prelungit, cine ne va salva cumpăratul, dacă nu banii de hîrtie?

Dar perene (la scara istoriei) sînt mai ales dispozitivele care au de-a face cu înfrumusețarea corpului nostru. Vezi în muzee bijuterii egiptene de trei mii de ani, pe care orice femeie elegantă le-ar purta la un eveniment public și azi. Iar aici nici măcar tehnicile și materialele de confecționare a lor nu s-au prea schimbat.

Încă mai departe în timp descoperim inventarea multor ustensile banale, neschimbate din epoca bronzului: cuie, ciocane, clești, foarfeci.

În fine, dacă facem pasul ultim și decisiv, întîlnim dispozitivul sau ustensila nemuritoare, pentru că esențială: cuțitul. Descoperim în muzeele arheologice cuțite de piatră, vechi de zeci de mii de ani, avînd exact aceeași formă cu cuțitele moderne. Apoi vin la rînd cuțite de bronz, de fier și, mai recent, din diferite oțeluri aliate. Nu contează: cuțitul, unealtă de bucătărie, armă de vînătoare, cu care deschizi o conservă (în lipsă de alt dispozitiv), tai un cotlet în farfurie sau înjunghii o fiară, cuțitul, din care au derivat felurite alte scule înrudite – bricege, pumnale, săbii, bisturie, brice, lame, spatule etc. – e etern ca specia. Există vechi civilizații care n-au cunoscut roata, altele – scrierea, altele care n-au avut pluguri sau ceramică, altele care n-aveau animale domestice. Dar toate au cunoscut cuțitul. Alături de domesticirea focului (dar focul este un element natural), inventarea cuțitului este datul primordial al civilizației. Se vor trece telefoanele și laptop-urile noastre, vor dispărea tabletele și chiar atomobilele noastre, ori avioanele. Dar cuțitul va dura.

Ce-i omul, deci? Un animal social? Desigur. Un animal rațional? Arareori. Un cuțitar? Întotdeauna.