Noi vorbim, nu citim, nu gîndim

De cîte ori sînt prost dispus, iau la răsfoit una sau alta dintre colecțiile de „perle” antologate, în ultimii ani, de Radu Paraschivescu. „Drăciile” de care dau îmi provoacă o reacție „dialectică”: mă înfurie, dar mă și amuză, mă întristează, dar mă și fac să rîd în hohote. Rîd cu lacrimi! Și dacă am avut asemenea trăiri în 2015, cînd am scris textul de mai jos, de ce să nu le împărtășesc și cititorilor de azi, cu care am în comun atîtea oftături, perplexități și crize de ilaritate...

Radu Paraschivescu a publicat, de curînd, la Editura Humanitas, un nou volum de „perle” românești (Noi vorbim, nu gîndim). Se citește, ca și celelalte, pe nerăsuflate, printre hohote de rîs și crize de depresie. Ilaritatea e, pînă la urmă, păguboasă, pentru că aduce în discuție calitatea intelectuală reală a vedetelor politice, sportive, gazetărești și „artistice”, care defilează pe scena noastră publică și care, la o adică, ne hotărăsc soarta sau ne strică viața și copiii, oferind „modele” de succes irespirabile. Victima supremă este însă limba română, pe care toți au aerul că o iubesc pătimaș, patriotic, cînd, în realitate, nu pierd nici o ocazie să abuzeze de ea, să o desfigureze, să o batjocorească. Simpla lectură a textelor ne-ar putea dispensa de orice comentariu. Dar după ce veselia amară a „degustării” a trecut, nu poți să nu te întrebi cum se explică inflația amețitoare a vorbelor „proaste”, rostite de „personalitățile” care defilează, zi de zi, dinaintea stuporii noastre.

E vorba, mai întîi, de o atitudine dizgrațios neglijentă față de actul însuși al vorbirii. Vorbitul e practicat cu o spontaneitate rudimentară, cu un soi de „naturalețe” care nu obligă la nici un fel de rigoare și nu are a respecta nici o regulă. Vorbești „cum îți vine la gură”, vorbești „în bobote”,  „vorbește gura fără tine”, pălăvrăgești ignar și cu tupeu, ca unul care își tratează limba maternă ca pe o slujnică netrebnică, bună la toate și la nimic. Un al doilea fenomen este omogenizarea pernicioasă a limbajului în genere. Vorbim la fel și pe stradă și în clasă, și între prieteni și în familie, și la televizor și la club. Principii de tipul „comportament diferențiat”, „respect”, „adecvare la interlocutor și la situație”, „pudoare”, „modularea tonului și a gesticulației” sînt socotite desuete, producătoare de inautenticitate, modalități „reacționare” de a submina „egalitatea” dintre oameni, „libertatea” fiecăruia de a se purta „sincer”, de se mișca prin lume „cool”, fără inhibiții, fără ștaif de protocol. Așa se face că, în tezele de bacalaureat, apar expresii ca „super gagiu” (despre Hyperion), „îmi place dl Goe fiindcă e beton”, „i-a dat-o la temelie” etc. Sau că un cunoscut politician se trezește spunînd: „Mr. Geoană, I fuck you!”, iar o vedetă de „showbiz” – în plin discurs televizat – sfătuiește femeile să fie „aranjate, cochetate și întotdeauna bărbierite la ascuțitoare…”.

Am încercat, la un moment, dat să clasez pe categorii tonele de bezmeticii logice, lexicale, sintactice ale volumului lui Radu Paraschivescu. E aproape imposibil. Uneori avem de a face cu necunoașterea pură și simplă a limbii române, alteori cu vicii gramaticale de curs primar, alteori, în fine, cu grave forme de incultură sau cu mecanisme cerebrale inanalizabile. Am putea oare – m-am întrebat – să dezvoltăm, pe baza citatelor antologate, o analitică a prostiei omenești? Nu prea. Prostia apare ca o categorie schematică dacă o comparăm cu „imaginația” nesfîrșită a oralității derapante, amuțitoare, imprevizibile a unora dintre liderii și vedetele „divertismentului” autohton.

Ceea ce e sigur este că prăbușirea catastrofală a grijii pentru cuvîntul rostit sau scris are, din păcate, de a face cu prăbușirea școlii, cu nivelul, uneori inadmisibil, al profesorilor, cu „emanciparea” vicioasă a elevilor, cu tristele lacune ale legislației din învățămînt. Avem de reflectat, de asemenea, la picajul – ireversibil? – al unei „instituții” care a constituit un instrument esențial al educației tradiționale: instituția lecturii. Se citește din ce în ce mai puțin, ceea ce nu induce doar, cum se crede, un deficit de „informație”. Cititul nu e doar acumulare de cunoștiințe. Este „exercițiu”, antrenament al unor facultăți de care viața spirituală a fiecăruia depinde în chip nemijlocit: atenția, răbdarea, puterea de concentrare, permeabilitatea emoțională, deschiderea spre alteritate, „curățenia” intelectuală. Cine nu (mai) citește ajunge să vorbească și să gîndească șleampăt, să iasă în public neîngrijit, nespălat, indecent, rău mirositor. Moda „mersului la sală”, a „trasului de fiare” a înlocuit cu totul necesitatea „gimnasticii” mentale, a disciplinei sufletești, a grijii pentru ceea ce constituie esența omenescului: mens sana. Cititul a ajuns chiar să fie perceput ca o sminteală periculoasă. Vorba lui Dumitru Dragomir: „Citești azi, citești mîine, citești poimîine, te apucă pandaliile, fratele meu!”. Așa se ajunge la delirul consemnat de Radu Paraschivescu în cărțile sale, la destructurarea țării românești, prin batjocorirea limbii române.

Unii ar putea crede că Radu Paraschivescu și-a făcut un hobby frivol din colecționarea deșeurilor lingvistice ale ambianței autohtone. Că tot ce vrea este să ne amuze. Nimic mai neadevărat. Radu Paraschivescu face o igienică operațiune de avertizare: trage alarma. Dovada e că, dincolo de pasiunea lui de „colecționar” ironic, există și o componentă terapeutică: în fiecare duminică, la ora 19,55, pe Digi24, el propune telespectatorilor o „pastilă de limbă”, o emisiune concisă și revelatoare care corectează, răbdător, erorile curente în care ne complacem. Sper că audiența acestei emisiuni e pe măsura meritelor ei. Și visez s-o văd reluată pe toate canalele de televiziune, în speranța unei însănătoșiri naționale cu rezultate multiple, neașteptate, la toate nivelurile vieții noastre comunitare.