Cînd un om își urăște vecinul, colegul, ruda, aproapele este, de obicei, pentru un motiv concret: acela i-a luat job-ul dorit, i-a stricat o afacere, s-a culcat cu femeia lui, l-a vorbit de rău prin sat. Există – sau cel puțin se pot invoca ca plauzibile – anumite explicații factuale: omul acela, obiectul urii, a făcut personal ceva rău, necuvenit, sau el personal reprezintă o amenințare potențială sau actuală. Sînt fapte, sînt dovezi. Sîntem, predominant, în domeniul factualului, poate chiar al pozitivului: în fond, chiar dacă nu e agreabilă, ura aceasta servește și ea la ceva bun: mobilizează psihicul împotriva unei amenințări reale, de exemplu. Alteori îl condamnăm pe cel care urăște, mai ales cînd ura e bazată pe invidie sau gelozie, cînd avem de a face cu un Iago. Dar tot un motiv concret, factual (superioritatea celui urît) este și aici cauza urii.
Cînd un om urăște simultan cinci sau șase sau zece vecini, colegi, rude, cunoștințe, suspectăm că are un caracter urît, că e resentimentar și invidios. Problema n-ar fi la el, ci la ei. Defectul propriu de caracter este ceea ce pare acum să iasă la suprafață mai mult decît „vina” celorlalți. Dacă subiecții urii se mai înmulțesc, ne întrebăm, la un moment dat, dacă nu e ceva chiar patologic cu insul. De altfel, constatăm de obicei că, în asemenea cazuri, motivele urii devin tot mai iluzorii, tot mai mult bazate nu pe ceea ce cu adevărat respectivul i-a făcut omului care urăște, ci pe ceea ce acesta crede, e chiar convins că celălalt i-a făcut. Dacă, în primul caz, în magma urii predomina masiv materia concretului, acum încep să se verse acolo mai mult „povești” care covîrșesc factualul. Iar acestea pictează oamenii, faptele și intențiile în modalități tot mai depărtate de realitate, pe măsură ce numărul celor celor urîți crește. Vecinul, amicul etc. nu mai sînt urîți pentru ceea ce sînt și au făcut, ci tot mai mult (deși nu complet) pentru ceea ce cineva crede că ei sînt și au făcut. Totuși, în acest stadiu, măcar persoanele urîte rămîn concrete, dotate cu nume și prenume.
Dar ce vom spune cînd cineva își urăște vecinul sau colegul pentru că acela e negru, sau evreu, sau catolic, sau ateu, sau e pesedist sau liberal, sau rapidist, sau crede în COVID, sau nu crede în COVID etc.? Acum concretul, factualul aproape că dispare în fața poveștilor (miturilor), care „explică” de ce respectivii sînt niște lepădături, niște corupți, ba chiar niște suboameni, care trebuie disprețuiți, evitați, eventual expulzați din țară sau, la limită, chiar omorîți. Simbolismul umple acum complet sau aproape complet teritoriul urii. Dar mai e ceva. Spre deosebire de stadiul secund, acum cei urîți nu mai au concretețe, nu mai au nume și prenume sau acestea nu mai contează defel în dinamica pasiunii. Dimpotrivă, antisemitul îi poate spune, de exemplu, colegului evreu, sau rasistul colegei rome: „Cu tine personal n-am nimic. De fapt, ești o persoană decentă. Am fi putut fi prieteni, dacă nu...”. Altfel spus: „Nu pe tine ca atare te urăsc, ci urăsc ceva al tău care depășește și înglobează persoana și faptele tale”. Acum rasa, etnia, religia, afilierea politică fac nu numai ca factualul să fie suprimat, ci și ca individul concret să dispară sau să devină nesemnificativ în patima urii.
Așadar, în stadiul întîi al urii – acela al relației personale, unu-unu, predomină faptele și concretul. În stadiul doi – al relației încă personale, unu-cîțiva – începe intruziunea dimensiunii simbolice, dar măcar se mai păstrează concretețea indivizilor detestați. În stadiul trei – al urilor colective, bazate pe relația noi-voi – dispare orice sens concret fie al conținutului, fie al persoanelor. Persoanele subiect al urii – bărbați și femei –, cît și faptele reale sînt evacuate și lipsite de orice semnificație în datul urii, care are de-a face cu o apartenență generică, uneori involuntară și, oricum, fără legătură cu actele și persoanele. Acum domină total mitul, povestea alcătuită să sune cît mai monstruos, deopotrivă să sperie și să scîrbească.
E interesant că în stadiul întîi ura pare încă un fapt normal, chiar dacă antipatic. În stadiul al doilea, începem să vorbim despre obsesie, apoi despre delir și patologie. Dar în cazul al treilea, tindem – cel puțin noi, cei cuprinși de ura de rasă, de clasă sau religioasă –, să ne socotim din nou perfect normali pe noi înșine, ba chiar cetățeni model și oameni cumsecade. E adevărat că pentru cei care ne privesc din exterior vom apărea și noi ca delirînd, dar e un altfel de delir decît cel de competența psihiatrului.
Rezumînd: 1) Își urăște un singur coleg de birou, fiindcă e un trîntor și trebuie să lucreze în locul lui: situație neplăcută, dar e un fapt. 2) Își urăște toți colegii de birou, fiindcă zice că toți sînt niște afurisiți de trîntori: are, poate, puțin dreptate, dar mai și exagerează și e preferabil să-și ia un concediu; dacă lucrurile merg tot așa chiar în continuare, poate merge la psiholog. 3) Urăște pe toți oamenii care stau în toate birourile, fiindcă partidul lui i-a spus și repetat că toți sînt niște trîntori abominabili ce formează o clasă condamnată de istorie; în realitate, totul e complet fals! Ura maximă n-are nici un temei factual. Și totuși, cel care urăște fără sens este considerat un brav revoluționar, un cetățean valoros care binemerită de la patrie și partid.
Cum se numește această creatură cu acest comportament absurd? Îi zicem „om”.
.jpg)
.jpg)
.webp)
