„Apostrofele lui Epurescu”

Lista de „genitive personale cristalizate” din „Cronica“ lui Caragiale, despre care am vorbit săptămîna trecută, merită să fie explorată pînă la capăt, pentru că oferă ocazia de a descoperi clișee politice și jurnalistice uitate și de a reconstitui limbajul și atmosfera din preajma anului 1900.

Una dintre formulele obscure azi ale seriei este apostrofele lui Iepurescu. În textele vremii regăsim asocierea de cuvinte și în alte variante fonetice, morfologice și ortografice: în forma – recomandată azi – apostrofe, fără diftongare, și în scrierea curentă Epurescu a numelui propriu. Numele personajului evocat – Vasile sau Basile Epurescu, parlamentar de Giurgiu – era asociat în presa epocii și de către adversarii politici cu o declarație imprudentă, prin care provocase ilaritate în Parlament și din reluarea căreia se dezvoltau continuu atacuri ironice. În mai multe numere din ziarul Constituționalul, în 1897, omul politic era numit „cunoscutul deputat Iepurescu, cel teribil în apostrofe”, „îl cunoaștem de ani îndelungați, deja teribil în apostrofe”; „Epurescu de la Giurgiu, teribilul în apostrofe”. Formula devenise un automatism în desemnarea politicianului, în diferite publicații care îi erau ostile din punct de vedere politic: „în fruntea listei se află teribilul în apostrofe, Basile Epurescu” (Timpul, 1900). Autocaracterizarea sa naivă ca expert în apostrofarea adversarilor era descrisă hiperbolic, cu intenție umoristică, în ziarul Lupta: „dacă luăm pe teribilul Epurescu, îl vedem că a rămas nemuritor. Şi pentru ce această nemurire refuzată altora? Pentru că în plină Cameră a spus două singure fraze: «Am gură de clopot» şi «Sunt teribil în apostrofe». Nu a trebuit decât douăzeci şi patru de ceasuri pentru ca Epurescu să fie nemuritor!” (1888). Concluzia hiperbolică a pamfletului jurnalistic – „Astăzi toată suflarea românească ştie că de numele lui Epurescu e legată teribila frază a apostrofei. Vor trece anii, vor trece veacurile, vor trece miele de ani şi apostrofa Epurescului va rămâne în picioare” – e în vizibil contrast cu desfășurarea ulterioară a lucrurilor – cu intrarea în deplină uitare a incidentului. Episodul respectiv și fixarea sa într-o poreclă au fost evocate și de C. Bacalbașa: „Atunci Epurescu se întoarce, își înalță bustul, scoate pieptul afară și cu glasul tunător și cu tonul declamator strigă: – Nu mă întrerupeți, fiindcă sînt teribil în apostrofă! A fost o izbucnire de rîs atît de unanimă, încît se cutremurau geamurile incintei (...). Din ziua aceea și pînă ce a murit, Vasile Epurescu a purtat porecla «Epurescu-Apostrofă»!” (Bucureștii de odinioară II, 1928, p. 56).

Dacă apostrofele lui Epurescu au fost uitate, cu totul alta este situația formulei care urmează în lista lui Caragiale – picăturile lui Davila. Denumirea tincturii antiholerice pe bază de opiu, inventată de doctorul Carol Davila în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a păstrat destul de bine în memoria colectivă, chiar după dispariția din farmacii a medicamentului tradițional. În ultimii ani au scris despre picăturile lui Davila Ioana Pârvulescu („Alfabetul doctorului Voiculescu”, în România literară, nr. 31, 2006) și Andrei Oișteanu (în volumul Narcotice în cultura română, 2010).

Tehnica juxtapunerii imprevizibile face ca următorul element al seriei – reîntoarcerea lui Assachi – să fie extrem de obscur. În acest caz nici nu mai este vorba de o formulă fixă, ci de o temă jurnalistică efemeră, ridicată ironic la rangul de clișeu. Cel mai probabil, sintagma conține o aluzie la știrile din presa vremii, legate de întoarcerea din străinătate a medicului George Assaky, a cărui carieră se construia în pendularea între Franța și România. Ziare din anul 1889 (de exemplu, Adevărul) scriau despre un banchet oferit la întoarcerea în țară a doctorului, iar peste cîțiva ani era menționată chiar „o petiție  prin  care toți medicii din  Capitală  cer întoarcerea  dr. Asaki în  țară” (Constituționalul, 1898).

Revenim la actualitatea politică a vremii odată cu formula poznele lui conul Lascar. În acest caz, e vorba despre o referire aluzivă la un personaj binecunoscut în epocă, dar care a rămas și în memoria posterității – la omul politic Lascăr Catargiu. Legătura dintre numele lui și cuvîntul poznă nu e foarte stabilă în presa vremii, dar apare de mai multe ori, mai ales în paginile Constituționalului. E posibil ca Lascăr Catargiu chiar să fi folosit frecvent cuvîntul, dar se poate ca acesta doar să-i fi fost atribuit, ca într-un dialog fictiv satiric, care marca intenționat și particularitățile pronunției moldovenești: „D[omnul] Catargiu are să ție d[omnu]lui Vernescu cam următorul discurs: – Coane Gună, nu mai merge cu aiestea care le faci d-ta, la Botoșani pozne, la Călărași alte pozne, prin toată țara pozne, trebue să ne despărțim” (Constituționalul, 1889).

Lista continuă  – și vom continua să căutăm explicațiile formulelor pe care le cuprinde.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).