42 de poduri pînă la Hemingway

După o zi de odihnă și de adaptare la noul fus orar la Miami (și nici că se poate loc mai bun de recuperare decît acolo, la soare, pe plaja și în apa caldă a Atlanticului), am pornit la drum cu mașina împrumutată de buna noastră prietenă, o Toyota Rav 4, adică un SUV mititel după standardele americane, dar foarte ergonomic și bine gîndit, care nouă ne-a fost foarte binevenit și confortabil. Ne propuseserăm să ajungem într-un loc apropiat de Miami, ceea ce, după aceleași standarde americane, însemna totuși la peste 170 de mile, adică aproximativ 300 de kilometri „de-ai noștri”. O distanță aproape insesizabilă pe harta Statelor Unite.

La sud de Florida e un lanț de insule, legate toate de o autostradă cu nu mai puțin de 42 de poduri, care fac trecerea peste mare, de la o insulă la alta. Aș putea spune că America e țara podurilor. Oriunde s-a simțit nevoia, în țara asta mare, s-a construit cîte un pod, parcă fără nici o ezitare în fața dificultăților tehnice. Constructorii nu par a fi stat vreodată în loc din cauza unei prea mari lungimi ori a condițiilor de mediu. Cel puțin în zona de care vorbim, furtunile tropicale și uraganele vin unele după altele, mai ales toamna, cu valuri și vînturi de neimaginat. În ciuda lor, cu extrem de rare excepții, podurile rămîn în picioare la dispoziția a milioane de șoferi, plus nenumărați bicicliști sau chiar pietoni. Cel mai lung dintre cele 42 de poduri care leagă coastele Floridei de Key West, adică de punctul „continental” cel mai sudic al Statelor Unite, are peste zece kilometri. Pe acel pod nesfîrșit, în automobil fiind, ajungi să te crezi pe vapor, iar reflexul e să tot privești cu îngrijorare acul care indică nivelul benzinei din rezervor. Numai și ideea unei pene acolo, în mijlocul oceanului, îți dă fiori. Totuși, podul nu e la fel de înfricoșător ca Chesapeake Bay Bridge, pe care l-am parcurs anul trecut, mult mai la nord, și care deși e mai scurt (de doar șase kilometri și jumătate), creează senzații tari din cauză că e îngust și are un parapet foarte mic de înălțime.

Podurile de pe drumul spre Key West unesc insulele din sudul Floridei, dar și separă Oceanul Atlantic de Golful Mexic. Cum te duci spre sud, unul se întinde de-a stînga, celălalt de-a dreapta. Șoseaua trece pe lîngă golfuri, plaje și păduri de mangrove. Din cînd în cînd, mai ales în golfurile insulelor, vezi grupuri de case colorate. Majoritatea par a fi de vacanță și bănuiești că proprietarii vin acolo pentru plajă sau pescuit, mai degrabă iarna decît vara, cînd e și prea cald și mai și plouă în fiecare zi. Clima e tropical musonică. E o lume descrisă prin cărțile lui Hemingway, care avea o celebră reședință chiar în Key West.

Din goana mașinii am văzut oameni aflați la un fel de picnicuri pe apă. Beau cocktailuri colorate pe saltele plutitoare, sub umbrele (plutitoare și ele) pe marea liniștită. Dolce far niente! În unele locuri am văzut și parcări supraetajate de yachturi: niște structuri de metal ca un fel de schele enorme, pe care probabil că ambarcațiunile sînt trase direct de pe apă și apoi ridicate. Incredibilele soluții americane!

În general, peisajul era total inedit, dar, cum am mai observat și altă dată în America, repetitiv: poduri, golfuri, plaje, case de lemn colorate, yachturi cu motor de cîteva tipuri, păduri de mangrove, poduri, golfuri, plaje, case colorate, yachturi, mangrove și tot așa…

În sfîrșit, am ajuns la Key West, o insulă cu un orășel pitoresc, cel mai apropiat din Statele Unite de oprimata Cubă. Lumea stătea la coadă să se pozeze lîngă borna de pe plajă care indică cele 90 de mile distanță de cealaltă lume, iar unii scrutau orizontul în speranța că ar putea zări cum arată comunismul. 

Casa lui Hemingway, cu etaj, în stil colonial francez, e astăzi muzeu, locuit de ciudatele pisici cu șase și chiar șapte gheare la fiecare labă, urmașe ale celor de pe vremea scriitorului. Poți vizita casa propriu-zisă și biroul scriitorului, cocoțat într-o clădire alăturată, grădinile și piscina construită de soția sa Pauline, pe cînd el era plecat în Spania, la un cost care l-a supărat pe Hemingway. „Ultimul cent”, pe care el i-a reproșat soției că i l-ar fi luat, se păstrează încastrat în beton, amintind povestea. Era oricum prima piscină din Key West, tot așa cum în casa lui Hemingway s-a construit și prima instalație sanitară cu apă curentă din zonă. De pe balconul casei lui se vede și farul devenit celebru pentru că, asemeni casei, a fost folosit drept decor într-un film cu James Bond (License to Kill), cu Timothy Dalton în rolul celebrului spion. Iar tot așa cum podurile sînt un foarte important liant al infrastructurii americane, filmele sînt liantul fundamental al culturii americane și oriunde te vei duce ți se va arăta cu mîndrie locul unde s-a filmat cutare scenă din cutare film.   

Era o vreme cînd romanele și personalitatea lui Hemingway făceau furori printre tineri și nu doar printre ei. Scriitorul devenise o figură foarte populară și foarte cool, aș zice, în întreaga lume. De altfel, în 1954 i s-a acordat și premiul Nobel pentru literatură. Omului îi plăcea să boxeze, savura coridele, era un pescar și un vînător împătimit, a avut patru neveste, bea din greu și fuma. Vremurile s-au schimbat mult de atunci și nu știu dacă stilul său de viață mai e la fel de admirat în zilele noastre. În orice caz, e greu de crezut că unui scriitor precum Hemingway i s-ar mai acorda astăzi premiul Nobel. Pe de altă parte, dacă ar mai trăi, Hemingway ar fi, probabil, teribil de contrariat de modele actuale.