„Este un tur de forţă să scrii şi să fii şi fericit” – interviu cu Gabriela MELINESCU –

Gabriela Melinescu (16 august 1942, Bucureşti – 15 octombrie 2024, Stockholm) a urmat Liceul „Gh. Şincai” şi Institutul Pedagogic, iar în 1967 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1959 a debutat cu versuri în revista Luceafărul. A fost redactor al revistelor Femeia şi Luceafărul, iar pînă la plecarea din ţară a publicat volumele de poezie: Ceremonie de iarnă (1965), Fiinţele abstracte (1967), Interiorul legii (1968), Boala de origine divină (1970), Jurămîntul de sărăcie, castitate şi supunere (1972), Îngînarea lumii (1972) şi Împotriva celui drag (1975), volumul de proză Bobinocarii (1969), cartea pentru copii Catargul cu două corăbii (1969) şi volumul de reportaje Viaţa cere viaţă (împreună cu Sînziana Pop, 1975). În limba suedeză a publicat (selectiv): Zeul fecundităţii (1977), Lumină spre lumină (poezie, 1973), Copiii răbdării (1979), Lupii urcă în cer (1981), Regina străzii (1988), Omul pasăre (1991), Schimbare de pene (1988), Acasă printre străini (2003). După 1989, i-au fost publicate în ţară mai multe antologii de poezie, cea mai recentă fiind Puterea morţilor asupra celor vii (2005), i-au fost traduse cîteva romane, au apărut trei volume de Jurnal (2000-2004), precum şi volumul de proză Ghetele fericirii (2006). A tradus în limba suedeză poezie românească, iar în limba română a tradus cărţi de August Strindberg, Emanuel Swedenborg, Birgitta Trotzig şi Katarina Frosterson. În Suedia a fost distinsă cu Premiul „De Nio” al Academiei Suedeze (de două ori), Premiul „Albert Bonniers” pentru Opera Omnia şi Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate, premiu acordat tot de Academia Suedeză. În ţară, în 2006 i-a fost acordat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

Aţi avut probleme cu Securitatea înainte de a pleca în Suedia în 1974?

N-am avut pentru că eu nu scriam poezii şi nici articole politice. Tatăl meu, considerat „element periculos” din cauza originii, se sinucisese, iar eu eram încă paralizată de moartea lui. Multă lume încă nu ştie că, de fapt, eu am plecat legal din România. Fusesem angajată ca redactor la revista Femeia, unde scriam reportaje despre cluburi de noapte unde fetele petreceau pînă tîrziu (dar fără să moralizez, căci Nichita, care-mi citea întotdeauna materialele, oricum nu m-ar fi lăsat), scriam şi despre expoziţii de pictură... Apoi, cînd am început să lucrez la revista Luceafărul – pe atunci redactor-şef era Ştefan Bănulescu – scriam reportaje din Maramureş împreună cu colega mea Sînziana Pop, reportaje pe care apoi le-am adunat într-un volum intitulat Viaţa cere viaţă. Aşadar, nu deranjam politic în nici un fel.

Cum aţi plecat din ţară?

Arhiva Bibliotecii Regale din Stockolm a trimis în România un celebru fotograf turc, Lufti Özkök, pentru a realiza fotografii cu tineri scriitori. Am povestit deseori cum am fost fotografiată şi eu de Lufti Özkök şi cum René Coeckelberghs, pe atunci un tînăr editor suedez cu convingeri troţkiste, s-a îndrăgostit de mine privind acea fotografie. Apoi René a venit în România în 1970 însoţit de cîţiva scriitori şi jurnalişti, îl citise în traducere franceză pe Zaharia Stancu şi voia să-l traducă în suedeză. Aşa ne-am cunoscut: la Uniunea Scriitorilor. Pe unul dintre jurnalişti şi pe René i-am invitat la mine să-mi vadă colecţia de icoane româneşti şi greceşti, iar René a fost impresionat, căci tatăl lui fusese pastor protestant şi trăise într-un mediu religios.

Apoi au început să circule zvonuri că René ar vrea să facă nişte celule troţkiste în România, iar ruşii erau alarmaţi. Adevărul e că René şi-a dat seama că sistemul comunist nu poate rezista. În Suedia a fost primul care a scris despre Charta ’77, despre arestarea lui Goma în Bucureşti, iar din 1977 a început să publice masiv scriitori est-europeni. Suedezii erau pe atunci destul de ignoranţi, ştiau doar că Ceauşescu se opusese invadării Cehoslovaciei. La un moment dat, lui René chiar i s-a propus să scrie biografia lui Ceauşescu, dar el a refuzat categoric. Securitatea l-a găsit apoi pe Per Olof Ekström. În următorii ani, René a început să vină regulat în România (pînă şi serviciul suedez de securitate devenise suspicios cu privire la scopul deselor lui călătorii) şi, în toamna lui 1974, am plecat din ţară după ce am făcut o cerere legală să călătoresc în străinătate. Ne-am căsătorit în Suedia după ce s-a pronunţat divorţul lui. Între timp se împrietenise şi cu Nichita, care însă îmi purta pică. Gîndul că va fi publicat în Suedia îl făcea însă să treacă peste orice resentiment. René îl aprecia foarte mult, l-a publicat într-o colecţie de poeţi din Estul Europei, o colecţie susţinută chiar de Academia Suedeză, şi puţin a lipsit ca Nichita să ia Premiul Nobel. Dar nu-i nimic, o să-l ia Mircea Cărtărescu... Sau altcineva. (Rîde)

Vorbiţi încă foarte mult despre Nichita, iar jurnalul dvs. este plin de referinţe la el; de ce v-aţi despărţit?

Dar există, oare, vreo iubire veşnică?! Nici măcar în basmele care se termină cu „şi au trăit ani buni fericiţi”, căci nu ni se spune exact cîţi ani au fost şi cît de fericiţi... Nici Nichita, şi nici eu nu eram făcuţi pentru fericire. Cine îşi doreşte cu adevărat să fie fericit?!

Orice om normal!?

Dar scriitorul nu e un om normal! Scriitorul trăieşte contra vieţii, scriitorul nu e făcut pentru fericire. Uite, eu, de pildă, ieri-noapte n-am dormit aproape deloc, am scris, am tradus... Un om normal noaptea doarme. E un tur de forţă să scrii şi să fii şi fericit, iar asta pentru că scriitorul scrie cu nervii, se consumă permanent... Fiecare scriitor se ia ca măsură pe sine şi este necesar să fie egocentric pentru a scrie. Dar scrisul consumă corpul. Scrisul intens, angajarea într-o operă distruge. Eu însămi simt că m-am consumat fizic scriindu-mi poemele sau traducîndu-l pe August Strindberg.

Asta înseamnă că faţă de un tînăr scriitor simţiţi compasiune?

Mare compasiune. Dar şi dragoste pentru cel care se străduieşte să exprime viaţa şi care, exprimînd-o, de fapt o şi extinde. Cel care scrie are mai multe feluri de a exista, aşa cum şi cel care citeşte trăieşte, de fapt, mai multe vieţi. Pe mine lectura m-a făcut scriitor, altfel m-aş fi sinucis ca tata.

Dar este acesta singurul model de scriitor?

Dă-mi un alt exemplu. (Rîde) Nu ştiu, mie îmi place un anumit tip de scriitor, şi anume acela care cade în sine ca într-un puţ pierzîndu-se şi regăsindu-se neîncetat. A-ţi trăi viu propria moarte, o mare intensitate, o profundă concentrare a trăirilor existenţiale: sinuciderea tatălui, pierderea bărbaţior pe care i-am iubit, Nichita sau soţul meu, dezamăgirea şi ruptura de un prieten... Dacă sînt fericită? Sînt încîntată să te văd şi să bem o caffe-latte lîngă statuia lui Carol al XII-lea, sub aceşti ulmi bătrîni pe care Primăria a vrut să-i taie, acum cîţiva ani, dar a renunţat sub presiunea studenţilor care s-au urcat în ulmi trăind acolo cîteva zile în semn de protest.

Am sacrificat maternitatea

Vi se pare că plecarea dvs. a dăunat operei?

Sigur că da. Am simţit deseori că n-am fost interpretată bine. Au scris însă despre mine – inclusiv eseuri – critici serioşi, de la Ov. S. Crohmălniceanu şi Sami Damian la Sanda Cordoş şi Cosmin Ciotloş. Tuturor le sînt foarte recunoscătoare. Apoi, după ’89, am luat mai multe premii: Premiul „Nichita Stănescu” al Academiei, Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, Premiul USR sau Premiul Fundaţiei Culturale Române, dar şi multe altele mai mici. Sînt însă conştientă că Jurnalul este cartea care m-a relansat în România. Oamenii nu ştiau prea multe despre mine sau ştiau lucruri false, cum ar fi, de pildă, că aş fi fugit din ţară.

Se poate spune că, atunci cînd aţi plecat, aţi preferat iubirea operei?

Condiţia pe care i-am pus-o lui René a fost ca niciodată să nu-mi ceară să renunţ la scris. Altfel n-aş fi plecat. Iar el a făcut tot posibilul să pot scrie şi să public. Am sacrificat însă alte lucruri, cum ar fi, de pildă, maternitatea. Astăzi, cînd René nu mai este, regret. Pe atunci el avea deja doi băieţi – cu care, de altfel, m-am înţeles şi mă înţeleg foarte bine – şi mi-a fost teamă ca nu cumva fosta lui soţie să fie, după divorţ, şi mai îndurerată. El a fost însă dezamăgit, mai ales că băieţii lui voiau o soră. Fireşte că nu puteam controla ce aş fi născut, dar am greşit refuzînd să-i fac un copil, pentru că René era un familist convins.

După plecare, aţi scris mai întîi în franceză, apoi şi în suedeză, dar aţi continuat să scrieţi şi în română... Nu se creează o anume schizofrenie în a începe să scrii în alte limbi? Care este identitatea dvs. de scriitor? Mai ales că, îmi imaginez, în ţară sînteţi percepută ca o scriitoare suedeză, iar în Suedia ca o scriitoare română?

Aşa este şi e groaznic. Nu e uşor deloc să scrii în mai multe limbi; nici măcar articolele publicistice nu sînt mai lesne de scris în altă limbă. Mă consider un scriitor român, dovadă că nu mi-am schimbat numele şi n-am încetat să scriu în limba română. Jurnalul este scris în română, o limbă de care sînt profund legată, chiar dacă am scris şi în alte limbi. Singura diferenţă e că acum, cînd scriu în limba română, nu mai sînt inspirată de limba vorbită care, după cum se ştie, este mereu în schimbare. Mă nelinişteşte însă ideea că, de fapt, eu nu mai am nici o limbă. Poate şi de aceea rescriu foarte mult. Pentru mine, a scrie înseamnă a rescrie. Iar acest exerciţiu mă îmbogăţeşte permanent.

Cît se poate rescrie? Borges îl cita undeva pe Alfonso Reyes care spunea că a-ţi rescrie opera înseamnă, de fapt, aţi consuma viaţa refăcînd-o...

Rescrii cît te ţin mîinile, rescrii cît poţi, pînă ce scrisul te va distruge cu totul... În Suedia am fost dintotdeauna apăsată de limbă şi, dincolo de provocare, am resimţit chiar o anume umilinţă în faţa acestei noi limbi. Fără să mă compar cu ei, August Strindberg, de pildă, nu se putea face înţeles la Paris, Karen Blixen în Anglia, iar grecul Apuleius a fost aspru criticat cînd a început să scrie în latină...

Cu toate acestea, cînd aţi scris în suedeză Oglinda femeii, suedezii v-au fost recunoscători pentru o anume expresivitate a propriei limbi pe care ei o pierduseră?

E adevărat, pe atunci nu învăţasem limba suedeză foarte bine, dar m-am jucat şi aşa le-am descoperit limba, printr-un joc mai serios, precum cabaliştii care se jucau cu cuvintele încercînd să le descopere atributele magice... În a doua carte scrisă în suedeză, volumul de poeme Lumină spre lumină, scris după moartea lui René, se găseau multe poeme cu conţinut mistic. Au fost remarcate de Asociaţia „Psalmi şi cîntec”, care cere poeţilor să trimită poeme pentru a fi puse pe muzică religioasă. Sînt încîntată că au selectat şi poemele mele pentru că suedezii sînt foarte severi în ceea ce priveşte limba lor.

Descoperirea altei limbi nu îmbunătăţeşte orizontul propriei limbi?

Enorm. Îmi amintesc cu ce plăcere am descoperit apoi Dicţionarul etimologic al lui Hasdeu, apoi dicţionarul şi culegerea despre basmele românilor ale lui Lazăr Şăineanu...

Aşadar, schizofreniei rătăcirii între două limbi îi corespunde şi o anume extrapolare pozitivă!?

Cu siguranţă. Îţi mărturisesc chiar că, împreună cu prietenii mei de aici, ne-am decis să culegem cuvintele asemănătoare din cele două limbi, cuvintele internaţionale, un fel de arbore comun al limbilor europene...

În liceu eram mezzosoprană şi făceam karate...

La ce lucraţi acum?

Scriu la un roman care se va numi Mama ca Dumnezeu, un roman din care am publicat un fragment în Lettre Internationale şi, în curînd, şi în revista Vatra. M-a îndurerat profund moartea mamei mele care n-a fost lăsată să vină să mă vadă în Suedia. Cu cîteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu, Securitatea a răspîndit zvonul că eu aş fi murit dintr-un avort, iar mama a făcut un atac de inimă şi a murit în cîteva zile. Nici măcar n-am putut să ajung la înmormîntare. Limba, cuvintele, intonaţia, toate le înveţi de la mamă, ea este figura care domină copilăria, iar acesta va fi un roman dedicat ei. Apropo însă de copilărie, îmi amintesc că aveam 12 ani şi eram foarte mîndră pentru că tocmai fusesem făcută pionier cînd Stalin a murit. Eram necăjită că, din cauza „originii nesănătoase”, aş fi putut fi ocolită, mai ales că aveam şi note bune, de aceea bucuria era cu atît mai mare. Dar la şcoală ne obligau să deplîngem moartea „Tătucului”, pe străzi fluturau steaguri negre şi roşii, iar oamenilor le era frică să-şi arate adevăratele sentimente. Însă în cartierul nostru mărginaş, situat în apropierea unui cimitir catolic, oamenii beau vin de bucurie...

Din jurnal se vede interesul dvs. pentru politica din România postdecembristă; v-aţi păstrat acel interes şi în ultimii ani?

Am fost de mai multe ori în ţară după ’89 şi am văzut că oamenii n-au rămas deloc pe loc, dar am detectat şi un nucleu politic foarte tare care deţinea puterea, cel puţin pînă acum doi ani, şi care temporiza (ca să folosesc un termen din fotbal) procesul liberalizării. Acum văd însă că lucrurile se schimbă în bine, făcînd abstracţie de nesfîrşitele certuri din ultima vreme, iar odată cu intrarea în UE interesul suedezilor pentru România este aproape acelaşi ca în timpul Revoluţiei. Iată, tu ai venit la Stockolm să vorbeşti despre literatura română; eşti cultivat şi liber, iar asta e deja o mare schimbare pentru România. Îmi place generaţia ta, îmi plac noii cineaşti, Corneliu Porumboiu şi Cristi Puiu, în special, care abordează teme majore, universale şi care emoţionează oameni din toată lumea... Vezi, cultura îi apropie pe oameni, deşi nu e total liberă de politică.

Nu vă interesează să se facă o expoziţie cu desenele dvs.?

Am avut expoziţii şi în Suedia, şi în Elveţia; am şi vîndut, dar acum interesul meu nu este să vînd, ci să arăt ce am lucrat în aceşti ani. Am prieteni în România care au galerii de artă şi voi expune şi acasă. Dar eu nu mai vreau să vînd, vreau să fac vizibile obsesiile şi temele mele care reapar involuntar în desene: mîna, soarele, golemul... Trebuie să spun că lumea e încîntată de desenele mele, dar eu ştiu că nu e bine ca un scriitor să-şi submineze literatura arătîndu-şi un alt talent.

Cum aţi început să cîntaţi în corul bisericii „Adolf Frederic”?

Am făcut Liceul „Gh. Şincai” şi în corul liceului am cîntat împreună cu sora mea – eram mezzosoprane – arii din Verdi, îndrumaţi de extraordinara profesoară Victoria Motora. Am cîştigat atunci şi nişte concursuri... Dar René nu m-a mai lăsat să cînt, deşi el cînta la pian şi chiar a şi compus. După moartea lui însă am mers la slujbele bisericii „Adolf Frederic” şi am început să cînt în suedeză pentru a învăţa ritmul limbii, pentru a scrie mai bine poezii în suedeză. Acum, mi se mai întîmplă uneori să cînt arii chiar în sala de baie. (Rîde)

Cum arată o zi din viaţa dvs. în acest Stockolm foarte marin?

Mă scol la ora 4 dimineaţa, îmi fac rugăciunea (care e foarte importantă pentru mine), apoi, ca un preambul al zilei şi al scrisului, desenez – uneori desenez întinsă pe jos, pe burtă, ca Hokusai –, merg la Centrul de Presă unde activez ca voluntar; aici am prieteni din toată lumea şi mă ţin la curent cu tot ce se întîmplă în Suedia şi în lume... În timpul liber, merg la seri literare, la şedinţele Pen Club-ului, dar mare parte din timp desenez, citesc, scriu. Pe la 18 ani am făcut yoga, am jucat baschet, handbal, am făcut gimnastică artistică, iar, un timp, am făcut chiar karate. Cînd eram în România, locuiam într-un cartier plin de golani şi trebuia să ştiu cum să mă apăr... Mai ales că, în acea vreme, criminalul Rîmaru făcea ravagii. Odată, îmi amintesc, eram împreună cu Nichita şi miliţienii l-au luat drept Rîmaru, poate şi pentru că avea buletin de Ploieşti... (Rîde) Acum fac gimnastică şi karate la Centrul de Presă alături de colegii mei japonezi. Şi merg mult pe jos. Foarte mult.

(apărut în revista Dilemateca nr. 12 / 2007)

interviu realizat de Marius CHIVU