Tiranicidul

Bine, ar spune un cusurgiu, cu Sinwar, Nasrallah sau Bin Laden nu sînt probleme morale, dar ce ne facem cu conducătorii iranieni, religioși sau laici, despre care se știe foarte bine că au stat tot timpul în spatele acestor organizații teroriste?

Este oare moral, legitim și rațional să încerci asasinarea liderilor politici și/sau militari ai inamicului, așa cum vedem că face zilele și săptămînile acestea Israelul cu liderii Hamas și Hezbollah? Cel mai probabil este că nu se poate da un răspuns unitar și simplu, deoarece enorm de multe depind de natura conflictului, de tipul de lideri și de situația existențială a entităților aflate în conflict. Acum, în cazul de față, cred că puțini oameni cu mintea sănătoasă vor critica sub raport moral asasinarea lui Yahia Sinwar (realizată de cîteva zile de israelieni, în Gaza), a lui Nasrallah, a lui Ismail Hanieh și a altor conducători siniștri ai organizațiilor teroriste de mai sus, uciși de lovituri țintite ale IDF, după cum cred că puțini au deplîns uciderea de către americani a lui Ossama Bin Laden în urmă cu mai mulți ani. La urma urmelor, de ce s-ar cuveni să fie cruțați cei care concep, organizează și ordonă ucideri în masă mai mult decît cei care le execută? Arhitecții masacrelor de la 11 septembrie și 7 octombrie își meritau moartea (pe care și-au căutat-o, în definitiv, ca pe una de martiri). Unii vor spune poate că ar fi trebuit să fie judecați, în cadrul unui proces legal, de un tribunal internațional, ca acela de la Nürnberg sau Haga, dar de cele mai multe ori un asemenea proces este, din păcate, imposibil de realizat practic.

Bine, ar spune un cusurgiu, cu Sinwar, Nasrallah sau Bin Laden nu sînt probleme morale, dar ce ne facem cu conducătorii iranieni, religioși sau laici, despre care se știe foarte bine că au stat tot timpul în spatele acestor organizații teroriste? Ar fi legitim să fie și ei lichidați? Americanii, răspunzînd afirmativ, l-au ucis pe vremea președinției lui Trump pe generalul iranian Suleymani, comandantul Gărzilor Revoluționare. Dar atunci de ce ar fi mai protejat ayatollah-ul Khamenei, conducătorul suprem al Iranului? Pe de altă parte, o diferență fundamentală este că unii mari ticăloși, precum Sinwar, Nasrallah, conduc organizații teroriste precum Hamas, Al-Qaeda etc., în timp ce alții, cel puțin la fel de ticăloși, precum Khamenei, conduc state care dirijează respectivele organizații. Iar aici perspectivele încep să difere în funcție de situația concretă, alterînd pura moralitate prin considerente practice: dacă Sinwar merită să fie asasinat, merită pesemne și Khamenei (un negator al Holocaustului și propăvăduitor al unui alt Holocaust), dar ce facem mai departe? Ce-ar trebui să spunem în cazul lui Putin, vinovat de a fi comandat asasinarea disidenților ruși, responsabil pentru războiul din Ucraina cu toate ororile sale? Unii vor spune că nici Netanyahu nu e moralmente exclus de pe o prezumtivă listă a țintelor unui asasinat politic, el care a ordonat, drept represalii pentru pogromul din 7 octombrie 2023, bombardarea și invadarea Gazei, unde au căzut victime nu doar teroriști Hamas, ci și atîția civili, printre care destui copii. Și n-ar fi ușor să-i contrazic, deși recunosc că nu prea știu nici ce ar fi putut face în locul lui, în circumstanțele date, un alt prim-ministru israelian. Există desigur o diferență morală importantă, esențială chiar, între un război de invazie și unul de apărare, între lovirea civililor în mod deliberat (fie și ca „scuturi umane”) și lovirea lor ca victime „colaterale” inevitabile. Și totuși, vine un moment în purtarea nemiloasă a războiului modern cînd liniile de separare morală devin confuze. Oricum, există două teze maximale, ambele imposibil de susținut moral și legal: aceea că toți liderii politici care au ordonat vreodată un război merită să fie asasinați și aceea, opusă, că regulile războiului suspendă moralitatea „normală” și deci că nici unul dintre conducători nu poate fi făcut vinovat personal cînd ordonă un război pe care îl crede util statului și națiunii sale, și că deci orice asasinat politic este ilegitim. Dar între aceste teze sînt nenumărate variante mai mult sau mai puțin acceptabile, dar dificil de judecat „principial”, iar standardele duble fac regula.

Realitatea este că asasinatul politic a fost în general contestat drept mijloc de purtare a unui război mai curînd pe considerente practice și raționale decît morale: este greu fezabil și riscant, putînd da naștere la represalii serioase; e neclar dacă liderul ucis nu va fi înlocuit cu unul încă și mai ostil; există întotdeauna posibilitatea unei răzbunări din partea dușmanilor prin asasinarea liderilor părții adverse. De asemenea, un om politic rațional trebuie să se gîndească la viitor: odată războiul terminat, cu cine va negocia? Tiranicidul, oricît de dezirabil uneori, blochează adesea negocierile. (După cum vedem, chiar și cu organizațiile teroriste se negociază, fie și prin intermediari, eliberarea unor ostatici și încheierea ostilităților.) A aproba fără discernămînt asasinatul politic nu e deci rațional, dar nici a-l respinge total nu este: asasinarea lui Hitler ar fi scurtat cu siguranță al doilea război mondial, în timp ce asasinarea lui Franz Ferdinand l-a declanșat pe primul.

Dincolo de toate aceste neclarități pe care n-aș ști să le luminez printr-o regulă generală, am următoarea reflecție: poate că nu este rău ca preaputernicii acestei lumi și mai ales cei totalitari și autoritari, capabili și dispuși în numele unor himere naționale și ideologice să declanșeze orice fel de orori pentru supușii lor, avînd convingerea că pe ei personal nu-i poate atinge nimic, să afle într-o zi că sînt vulnerabili, să afle, în baza a ceea ce s-a întîmplat altora asemănători lor, că nici măcar tehnologia și paza sofisticată pe care se bazează spre a se feri de surprize nu-i fac zei.  Pe scurt, asasinatul unor lideri atrage atenția că toți, chiar și cei mai puternici și mai nemiloși tirani, rămîn muritori și vulnerabili. Altfel spus, el îndeplinește funcția acelui sclav al lui Caesar care, în fiecare dimineață, trebuia să-i spună stăpînului său, înainte ca acesta să iasă pe ușă, „Amintește-ți că ești om!”. Într-o zi, sclavul, pesemne bolnav, a lipsit, iar Caesar, uitînd de condiția sa muritoare, s-a crezut nemuritor. S-a dus la Senat cu intenția să se proclame rege. Ce a urmat se știe: a fost asasinat.

Share