Hai mai bine să-ți spun o poveste…

Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente („Care metrou merge la gară?“, „Cîte minute trebuie să fiarbă un ou ca să rămînă moale?“, „Ce număr porţi la pantofi?“ etc.) pînă la cele ale expertizei ştiinţifice („Ce este legea gravitaţiei?“, „Ce diferenţă este între mişcarea de rotaţie şi mişcarea de revoluţie a Pămîntului?“, „Ce este un logaritm?“, „În ce constă teoria evoluţionistă a lui Darwin?“). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curînd talentul metafizic sau fantezia: „Cum ştim dacă o rîmă care nu se mişcă doarme sau e trează?“, „De ce pisicile miaună şi cîinii latră?“, „De ce bunica e bătrînă şi mama e tînără?“, „De ce are mîna cinci degete?“, „Cine a inventat somnul?“ etc. Există, în sfîrşit, întrebările „mari“, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti“, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: „Ce este fericirea?“, „Există viaţă după moarte?“, „De ce există răul?“, „Ce e iubirea?“, „Care e sensul vieţii?“, „În ce constă înţelepciunea?“ ş.a.m.d.

Problema e că tocmai acestor întrebări – esenţiale pentru o mai bună înţelegere a destinului individual, a dramei umane, a rosturilor universale – nu li se poate da nici un răspuns. Sînt întrebări definitive, inevitabile şi mute. În cazul acesta – spun unii filozofi şi logicieni –, întrebările de acest tip nu trebuie puse: sînt un mic delir de limbaj, fără soluţie consistentă. Alţii cred că ele sînt totuşi legitime – dacă nu chiar imperative –, dar că nu li se poate răspunde riguros, liniar, argumentativ. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăşi substanţa lor interogativă. E bine să fie puse şi e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacţie cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozităţii întrebătoare, ci şi ca suspendare a întrebării.

Întrebarea poate fi, aşadar, evacuată, printr-un răspuns care o dizolvă nu prin explicaţie, ci prin subminarea relevanţei ei: răspunzi în aşa fel încît întrebarea nu se mai pune. Dar sînt cel puţin trei feluri de a suspenda o întrebare:

A) încetezi să o mai pui, fiindcă de fapt nu vrei să afli răspunsul (Max Frisch: „Noi nu vrem nici un fel de răspuns, vrem doar să uităm întrebarea“):

B) îi răspunzi (cînd se poate) „ştiinţific“ şi, procedînd astfel, o anulezi ca întrebare. (Omul de ştiinţă „rezolvă“ întrebarea, o transformă în „problemă“ soluţionată şi, ca atare, pusă deoparte, „clasată“. Cînd ştii răspunsul şi îl poţi formula limpede, întrebarea devine caducă. Nu mai ai motive să prelungeşti indefinit reflecţia asupra ei);

C) cufunzi întrebarea în „mările calde ale vieţii“, o complici, refuzi monotonia răspunsului gata făcut. Nu propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş“ transfigurator. Pentru întrebările „ruseşti“ e cea mai adecvată soluţie. Singura, în loc să spui, savant: „Uite cum stau lucrurile!“, spui: „Hai mai bine să-ţi spun o poveste“. Întrebările „mari“ sînt, de regulă, lotul religiilor. Şi „poveştile“ la fel. Patericul (colecţie de pilde şi apoftegme ale Părinţilor deşertului), istorioarele şi koan-urile zen, snoavele hasidice sînt, toate, încercări de a reacţiona adecvat şi edificator faţă de întrebările fără răspuns garantat şi greu sistematizabile după tabieturile raţiunii curente. Sînt modalităţi de a trăi cu lipsa răspunsului univoc, indicaţii de parcurs, auxilii ale căii, mai mult decît definiţii ale capătului de drum. Mesajul lor nu e niciodată direct previzibil: hermeneutica lor se vrea – şi este – infinită. Nu astîmpără interogaţia, ci o întreţin, amplificînd-o prin surpriză, paradox şi mister.

Cu parabolele lui Iisus sîntem, de asemenea, în teritoriul naraţiunii care se substituie argumentaţiei. Adevărul lor nu se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de catedră, într-un „îndreptar“ didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decît spun şi, de multe ori, altceva decît par să spună. Aceasta e însăşi esenţa poveştii, în contrast cu enunţul strict intelectual. Nu Iisus a inventat acest fel de a vorbi. […] Parabolele erau o „tehnică” pedagogică foarte răspîndită în mediul iudaic. Și au rămas „actuale” pînă tîrziu în evoluția mediilor sapiențiale evreiești. […]

(fragment din Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste de Andrei Pleșu, Editura Humanitas, 2012)