„Toate poveștile din film le-am regăsit în istoria mea” – interviu cu actrița Emilia DOBRIN –

Actriță de teatru și film, Emilia Dobrin i-a avut profesori, printre alții, pe Radu Penciulescu și pe David Esrig. A jucat în toate filmele lui Alexandru Tatos, iar după 1989 a  filmat cu Radu Muntean, Iulia Rugină, Tudor Cristian Jurgiu și, recent, cu Alexandra Gulea. În 2016 a  fost recompensată cu Premiul UNITER pentru rolul Elena din spectacolul Casa cu pisici, regizat de Radu Iacoban. În filmul Anul Nou care n-a fost (regizat de Bogdan Mureșanu), Emilia Dobrin joacă rolul Margaretei Dincă, a cărei casă urma să fie demolată. Cu farmecul și relaxarea care o caracterizează, ea a povestit despre experiența lucrului cu artiștii și despre anul 1989.

Ați jucat înainte de 1989 în filme regizate de Alexandru Tatos, Malvina Urșianu, Nicolae Mărgineanu. Destule titluri deranjau politica de partid, trecînd prin vizionări repetate pînă ieșeau în  sălile de cinema. Cum era atunci?

Unul dintre filmele lui Tatos, Secretul armei secrete, chiar a rulat pe ascuns pe „bulevard”, a făcut mare scandal și a și fost oprit. E o parodie a basmelor, cu  o distribuție fabuloasă: Mircea Diaconu, Rebengiuc, Mălăele, Carmen Galin, Manuela Hărăbor, Mitică Popescu. A trecut mult pînă să iasă pe marile ecrane, după negocierile de peste trei ani ale lui Tatos cu aparatele de cenzură.

Cu toții visam la salvarea care însemna să scăpăm de Ceaușescu. Cum a fost să jucați într-un film chiar despre revoluție?

Atunci ne imaginam că o să se întîmple, sau cum ar fi să fie dacă se va întîmpla, toți speram asta, mai ales în ultimul an, de 23 August vorbeam între noi la defilare. Pentru mine, filmul lui Bogdan Mureșanu, Anul Nou care n-a fost, a fost ca o exorcizare, am reușit să scap de o parte din obsesiile vremurilor pe care le-am trăit. Întîlnirea cu regizorul a fost extraordinară, mistică, vorbim aceeași limbă, avem aceleași gînduri, nici nu a fost un casting, mai mult ne-am deschis în fața unui gînd. Am și avut în film un partener extraordinar, pe Postelnicu (Iulian, nota red.), ne-am înțeles din ochi și „din unde”, ne transmiteam fără vorbe starea.

Cînd ați primit rolul Margaretei Dincă ați citit tot scenariul sau doar secvențele în care jucați?

După ce distribuția a fost finalizată, am primit tot scenariul și mi s-a părut extraordinar, cu destinele personajelor care se și întrepătrund și trăiesc aceeași presiune a acelor timpuri. Și toate poveștile din film le-am regăsit în istoria mea din urmă.

Ce ați retrăit prin film din acea perioadă?

Suspiciunea, în jur, dar și în familie. Știu cazuri în jurul meu în care soții s-au turnat la Securitate, iar  povestea actriței de la Teatrul Nottara interpretată de Nicoleta Hâncu am trăit-o și eu cumva. Sau ceva asemănător. Eu aveam interdicție, nu mai aveam voie să recit la televiziune pentru că am refuzat să recit cu Tovarășu’ și nu mă mai chema nimeni la televiziune. Dar m-a solicitat la un moment dat un regizor să fac un recital de poezie și am ales cu el, bineînțeles, poeții: Blaga, Arghezi, am reușit să pun chiar și o poezie de Paul Celan care multă vreme la noi a fost interzis. Bun, s-a filmat recitalul, iar alături, pe platoul de vizavi, se pregătea filmarea cu Plugușorul.

Ce coincidență! Ca în film...

Da, cu oameni aduși, cu tot tacîmul. Am terminat recitalul și după două săptămîni îmi spune regizorul că a ieșit excelent, l-au mai văzut și alții, dar trebuie să spun o poezie cu Tovarășu’. Am mulțumit de colaborare, dar nu a mai mai apărut nici recitalul meu, nici Plugușorul. Mai aveam în jurul meu istorii ale demolărilor în cartierul Uranus, chiar casa sorei mele din zona bisericii Mihai Vodă a fost dărîmată. Știam bătrîni care în două-trei zile trebuiau să se mute din casele lor, timp în care se prăbușea lumea peste ei, istoria familei lor, fiecare colț, floare sau stîlp din casă erau date jos. Exact ca în povestea personajului Margareta Dincă.

Mi-a plăcut cum demarează filmul. Îl abordați pe muncitorul Horia, interpretat de Adrian Văncică, prin tot felul de tertipuri. Cum ați filmat secvențele comice?

Văncică este un actor formidabil. Parcă ne cunoșteam de o viață, scenele cu el au fost de parcă am mai fi lucrat împreună. E comic, așa e, cînd îi cere ea purfix ca să își izoleze ferestrele, își aranjează toate acolo ca și cum va mai trăi multă vreme sau va trece peste încă o iarnă. La scena de început a căzut o bună parte la montaj. Mai e comic și pentru că (personajul, nota red.) Horia era și el uimit de ceea ce fac și în același avea bunul-simț să nu mă refuze, s-a legat între noi o complicitate, în care el avea undeva în spate firul desfășurării acțiunilor mele. Nu s-au tăiat scene importante, s-a mai curățat și bine au făcut, s-a păstrat ce era esențial, zic eu. Am uitat să îți spun, mai era o poveste, era Crăciun și noi îl serbam pe Moș Gerilă la teatru, nu pe scenă, ci modest, în niște birouri ale sindicatelor, nu mai știu, că nu eram  membră, am fost pionieră, UTC-istă fără să știu, dar la grădiniță am plîns la moartea lui Stalin, aveam cîțiva ani, ne-au adunau pe toți acolo și, fiindcă plîngeau toți, am început să plîng și eu. Ce știam eu că tata a suferit din cauza lui Stalin? Mă întorc la teatru de Crăciun, unde a ajuns și fata mea, care a fost întrebată dacă știe o poezie și a început să cînte „Steaua sus răsare ca o taină mare”, și au lăudat-o toți pentru voce, ea a dat din casă, ca băiatul din film care de Crăciun scrie că își dorește „să moară nea Nicu”.

Unde s-au filmat scenele casei care urma să fie demolată?

S-a filmat într-o casă din București foarte veche și delabrată, scăpată ca prin minune, era aproape părăsită, cei care mai locuiau trăiau toți înghesuiți într-o cameră. Și era frig și toate obiectele create de scenograf pentru acel derizoriu au fost impecabil puse la punct. S-a adus mobilier și recuzită.

În Secvențe ați fost în prospecție cu echipa...

Așa e, s-a și păstrat scena cu Florin Mihăilescu în care se plimbă cu Alexandru Tatos și apar și eu amărîtă și înfrigurată. Poza de atunci mi-a trimis-o recent din America Emanuel Tânjală, care era și fotograful filmului Secvențe.

V-am văzut anul acesta și în documentarul Alexandrei Gulea, Maia – Portret cu mîini, unde sînteți o prezență puternică și tăcută. Cum ați lucrat cu ea?

Am avut o mare șansă să joc în aceste două filme, în Maia – Portret cu mîini și în Anul Nou care n-a fost. În filmul Alexandrei mai aveam niște replici care erau în aromână, eu am învățat textul în limba aromână. A fost fantastic să lucrez în documentar, aș spune eu artistic, în filmul eseu al Alexandrei Gulea. E foarte avangardist, cred eu, vremea recunoașterii acestui film va veni. M-am mai întîlnit cu ea și în miniseria Hacker, unde eram un personaj, alături de toată puștimea care a crescut sub ochii mei, era și băiatul lui Helmut Stürmer, și băiatul lui Ciulei, Thomas. Norocul meu, anul acesta, a fost șansa de a fi în filmele unor artiști, amîndoi, atît Alexandra, cît și Bogdan sînt mari artiști.

La jumătatea anilor ‘80, Bucureștiul era ca în vreme de război. Alimentele se vindeau pe cartelă, curentul și apa caldă se opreau. De ce recurge Margareta Dincă la gestul extrem?

Viața ei nu mai avea sens, fiecare obiect însemna un Crăciun petrecut cu copilul și cu soțul, primele amintiri, toată viața era acasă. Pentru ea era de neconceput să se despartă de mobila primită de la părinți.

Dacă ar fi să proiectați ce se va întîmpla cu ea după revoluție, cum v-o imaginați?

Că va trăi fericită pînă la adînci bătrîneți în căsuța ei. E foarte frumoasă trecerea către suprarealism de la final, colorizarea imaginilor cu revoluția pe care o lume întreagă a trăit-o. Personajul pe care îl interpretez eu deschide fereastra și perdeaua se mișcă odată cu aerul care intră de afară. E o imagine superbă, artistică, e vîntul libertății. La Veneția, lumea plîngea în sală de emoție.

A fost greu la filmare?

Am lucrat cu Bogdan (Mureșanu, nota red.) pe text zile întregi, ca la teatru, foarte minuțios. El a filmat în transă, ceea ce m-a ajutat și pe mine, m-a pus într-o stare anume. Am filmat cam 16 zile, dar nu a intrat tot, a fost mult, a fost frig, ne încălzeam cu tulumbe, operatoarea era și ea într-o concentrare maximă, nu simțeai aparatul, o simțeai pe ea, îi simțeai ochii, a contat enorm asta. Am vorbit mult cu Bogdan și cred că există o mistică a întîmplărilor și a întîlnirilor în viață.

V-au ajutat decorul și costumele să intrați în atmosferă?

Costumele au ajutat și ele mult, am mers împreună, eu cu scenografa, am ales din magazie rochia aceea cu fermoar și căciulița care nu se vede foarte bine, dar era uzată tare, jumulită. Taxiul a fost chiar de atunci, am retrăit acea atmosferă, nu era încălzit, afară erau minus 15 grade, eu eram încotoșmănată, dar pe platou toată echipa era înghețată, după ore în șir de filmare.

Cum a fost la Oradea, la proiecția filmului chiar în teatrul unde ați jucat?

Foarte frumos, filmul a fost foarte bine primit, nu s-a clintit nimeni din sală. A fost un domn care s-a ridicat și a spus că actorii nu au făcut nimic, nu au protestat în perioada Ceaușescu. Eu i-am povestit scena pe care am spus-o și aici, dar apoi a apărut un alt domn care l-a contrazis și a spus că la teatru se așteptau șopîrlele. Îmi amintesc că am avut două spectacole de teatru cu 17 vizionări, tăiau, iar tăiau și noi adăugam cîte o replică deși cumva intuiam că o vor elimina. Chiar înainte de 1989 s-a montat la Nottara piesa Burghezul gentilom care era tot greu de trecut, parcă premonitoriu a fost...

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU