Lacrimi patriotice

Am mai publicat citatele de mai jos. Le-aș publica zilnic, pentru că nu cred în patriotismul festiv, „suveranist”, suficient pînă la somnolență. Nu cred în iubirea care își deghizează iubita în zînă sau iubitul în zeu. Și cred că a transforma chipul țării în icoană e o formă de iconoclasm. O erezie. Iubirea adevărată e lucidă, dornică de frumusețe vie, nu de înfrumusețare cosmetică. Nu iubește statui abstracte, ci ființe multicolore, combinații seducătoare de străluciri și penumbre. Restul e demagogie interesată, orgoliu vid, mîndrie de sine. Patriotul adevărat e îndrăgostit de pathos-ul patriei sale, nu de coregrafia ei de salon. Iată, spre ilustrare, cîteva exemple de patriotism adevărat, îmbogățitor, liber de orice coregrafie retorică. Patriotismul idolatru nu e iubire de țară, ci iubire de sine...

● Dimitrie Cantemir: „...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut [...], iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decît dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace [...]. Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie, nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda [...]. Năravurile bune sînt rare la ei. [...]. Trufia şi semeţia sînt muma şi sora lor. [...] ...nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sînt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul” (Descrierea Moldovei, II, Cap. XVII).

● Mihai Eminescu: „Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” (din manuscrise, Opere, vol. IX, pp. 459-460). Tot Eminescu, dintr-un text din 12 noiembrie 1880: „Pretutindeni, în administrație, în finanțe, în universități, la Academie, în Corpurile de selfgovernment, pe jețurile de miniștri, nu întîlnim în mare majoritate decît iarăși și iarăși acele fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanți, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează c-o egală suficiență toate ramurile administrației publice. […]. [Continuăm] a perpetua rămînerea la putere a unei clase de paraziți sociali, de oameni fără știință de carte și fără caracter, slugi ai oricărui guvern și ai oricărui sistem, dar dușmani meritului și adevărului sub orice sistem și sub orice guvern. E neauzit, dar așa este”.

● Ion Luca Caragiale:  „Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...” […] „M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici [la Berlin, n.m., A.P.] îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit” (apud I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).

● Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul” (Schimbarea la faţă a României).

Culmea e că pînă și dreapta – de tip Goga (fatalmente „naționalistă”) –, dar chiar și „extrema” dreapta – de tip Ion Antonescu – păcătuiesc în același mod. Exemple:

● Octavian Goga, 1916: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vîndut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală” (apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român).

● Ion Antonescu: „Toţi fură. Ţară de tîlhari”. Sau: „În ce hal de dezorganizare se găsesc Şcoala, Familia, Biserica noastră. Trebuie făcută o educaţie serioasă în această privinţă. Este o ruşine să se comită furturi la centrele de colectare a Ajutorului de Iarnă. Mă întreb eu: aceasta este o naţie care poate lupta pentru idealurile ei naţionale? Tîlhari! Şmecheri aici, şmecheri pe cîmpul de luptă; dar şmecheria aceasta se repercutează asupra viitorului naţiei“ (apud Mariana Iancu).

Dacă ne înfuriem, vom găsi defăimători de aceeași speță și pe alte meleaguri. N-avem timp acum. Poate doar, spre ilustrare, cazul Schopenhauer: „În perspectiva morţii mele, doresc sã fac aceastã confesiune: dispreţuiesc naţiunea germanã datoritã prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul cã îi aparţin”.