Cum va muri România

Anul acesta, Academia Română a lansat dezbaterea „Proiectul național românesc în orizontul secolului 21: reinterpretări și reevaluări la centenarul publicării lucrării Istoria civilizației române moderne de Eugen Lovinescu”. Cum cartea lui Lovinescu a apărut în trei volume succesive în 1924 și 1925, centenarul lucrării se poate socoti împlinit atît în 2024, cît și în 2025, așa că dezbaterile abia începute vor continua și anul viitor. Pe dl Daniel David, rectorul Universității „Babeș-Bolyai“, el însuși tînăr academician, și pe mine propunerea ne-a stîrnit. Chestiunea sincronismului ni se pare a fi de o intensă actualitate chiar acum, cînd România e membră a unei Uniuni Europene fără granițe, în care mărfurile, oamenii și ideile lor se mișcă, practic, fără restricții și care merge – clătinîndu-se, e drept – spre o tot mai cuprinzătoare integrare. Așa că am decis ca prestigioasa universitate clujeană, împreună cu revista noastră, să organizeze un eveniment de anvergură, ca un fel de schiță de bilanț a posterității cărții lui Lovinescu încercată cu forțe clujene. Veți afla curînd despre ce e vorba.

În timp ce puneam cap la cap cele necesare acestui eveniment, mi-a căzut sub ochi un excelent interviu realizat de Ruxandra Cesereanu cu Marta Petreu. Ați băgat de seamă, cred: cu cît lucrezi mai mult la o temă, cu atît apar de niciunde informații, date, gînduri sau oameni care au legătură directă cu subiectul lucrului, dar la care nici nu te gîndeai. E ca și cum ideile pe care le pritocești cheamă din eterul lor alte idei sau informații înrudite pe care nu le știai și care nu vin ca urmare a cercetării subiectului, nu vin în urma vreunui efort al tău, ci, pur și simplu, îți pică în brațe din cer. Nu am nici o explicație în afara unui moment de serendipitate (m-am interesat, cuvîntul există așa și în românește!) pentru întîlnirea mea, tocmai acum, cu acest fragment din interviul pomenit: „Cultura românească e frumoasă şi interesantă; datorită comunismului, are şi creşteri artificial-aberante, iar datorită cenzurii comuniste, nu a ajuns încă o cultură-conştientă-de-sine, n-a ajuns la conștiinţa-de-sine-ca-cultură. Sînt foarte întristată de acest lucru. După părerea mea, în scurtă vreme, cam în şaptezeci, o sută de ani, poate mai devreme, cultura românească va fi complet absorbită în aceea europeană, care se naşte acum. Cred că nu va mai scrie nimeni în limba română. Am argumente multe, despre firea românilor, pentru a prevesti asta. Şi îmi pare rău că acest organism viu, subtil, plin de surprize nu a ajuns încă la o imagine clară despre sine însuşi”, spune Marta Petreu.

Împărtășesc tristețea Martei Petreu. Nu doar dînsa mărturisește că, pe măsură ce cunoști tot mai multe din și despre cultura română, nu poți să nu te îndrăgostești de ea. Într-un interviu tîrziu,  Nicolae Manolescu îmi spunea că, pe măsură ce citește și recitește literatura română, se îndrăgostește tot mai mult de ea, și evoca farmecul unor pagini din Odobescu ori Slavici. Fără să mă compar, mărturisesc la rîndul meu aceeași experiență: poate că nu avem o cultură care te copleșește de la primul contact, dar, pe măsură ce o cunoști, seducția este garantată.

Cu toate acestea, și eu cred că nu am ajuns la acea maturitate culturală și civilizațională care să ne facă să fim siguri că vom rezista, identitar vorbind, acestui formidabil proces de integrare europeană purtat nu doar de politici, ci și de irezistibilul Internet. Este, cred, marele examen la care istoria supune cultura română.

Cultura noastră nu s-a modernizat niciodată, în sensul că nu a devenit, dintr-una veche, alta nouă sub impactul marilor schimbări romantice și post-romantice, așa cum s-a întîmplat cu multe culturi europene. Noi ne-am născut culturalmente moderni, ca urmare a importului de modernitate de veac XIX într-un spațiu care trăia în mit și dulce lene ortodoxă. Cultura română nu este altfel decît modernă. Oricît ar fi de emoționante sau de sapiențiale, cîteva cazanii, niște ancadramente superbe pe la mănăstirile moldave sau Învățăturile lui Neagoe…, cu tot cu cronicarii și cu Cantemir, nu pot dovedi o cultură (aici sînt contra lui Ibrăileanu). Pot, însă, dovedi o frumoasă tradiție a credinței, a bunului-gust, a unei anumite cunoașteri, a unei anumite sensibilități. Adevărul este că avem cultură în sensul mare al cuvîntului abia din veacul al XIX-lea. Iar acum, după două veacuri, a venit și testul ei cel mai dur. Am vrut mereu Europa. Iată, ni s-a dat! Ne-am gîndit vreodată că, dacă vom avea parte de Europa în mod deplin, liber și neîngrădit, există riscul să sucombăm identitar? Căci, dacă se va dovedi corectă presimțirea Martei Petreu, că peste un veac nimeni nu va mai scrie în limba română, atunci sîntem de pe acum terminați. O cultură incapabilă să-și producă singură viitor nu mai e cultură.

Comunismul a fost o încercare căreia, culturalmente, i-am rezistat. Civilizațional, comunismul a lăsat în urmă prăpăd. Totuși, cultural, națiunea s-a ținut binișor; chiar dacă lista compromisurilor compromițătoare e lungă, lista gesturilor culturale mai degrabă evazioniste decît disidente este la fel de lungă, dînd sens real faimoasei „rezistențe prin cultură”, de care rîde multă lume, dar rîde degeaba. Norocul nostru a fost că regimul comunist nu a fost consecvent. Cei pe care i-a reprimat la început și-au putut găsi un loc mai tîrziu, cînd orientările oficiale s-au schimbat după cum s-a tranșat lupta pentru putere în interiorul Partidului Comunist. La fel, cei pe care i-a favorizat la început (mă gîndesc, mai ales, la culturnicii proletcultului) au fost, încet și pentru totdeauna, îngropați fie de către regim, fie de către acei veritabili rezistenți culturali care au profitat de pirueta ideologică și au lichidat proletcultul cu criteriul estetic. Trecerea de la internaționalismul sovietizant la naționalismul ceaușist a ventilat puțin atmosfera culturală și a permis unele revizuiri și reevaluări care, în genere, au fost benefice. S-a văzut că un mai vechi și sănătos instinct axiologic încă funcționa în mediile culturale, căci dintre cei recuperați, pe de-a-ntregul sau doar pe jumătate, după măcelul cultural al obsedantului deceniu, nici unul nu va mai fi lăsat în afara circuitului de valori consacrate după ce comunismul însuși s-a dus. Așadar, deși represiv și mincinos pe tot parcursul existenței sale, regimul comunist a afectat în mai mică măsură cultura decît, să zicem, temeiul economic al țării.

Însă ceea ce ni se întîmplă acum este incomparabil mai provocator, anume pentru că se întîmplă în libertate și nu sub cenzuri, în sincronism și nu în închisoare, cu cel mai larg acces al publicului la cultură întîlnit vreodată. Niciodată nu i-a fost mai ușor unui român să aibă acces la produse culturale decît îi este acum. E cert că sîntem la un maxim istoric al prosperității și al securității, că sîntem, formal și real, în clubul de elită al țărilor cu cel mai înalt nivel de trai, și totuși, în această atmosferă de istorie idilică aproape, pericolul colapsului cultural este mai mare decît înainte de 1990, este mai mare decît oricînd în ultimele două secole. E straniu, e paradoxal poate, e contraintuitiv sigur.

Și cînd Matra Petreu spune: „După părerea mea, în scurtă vreme, cam în şaptezeci, o sută de ani, poate mai devreme, cultura românească va fi complet absorbită în aceea europeană, care se naşte acum. Cred că nu va mai scrie nimeni în limba română” are, cred, bună întemeiere. Mai departe, în interviu, Matra Petreu spune că se bazează pe ceea ce știe despre români cînd face această predicție. Nu o contrazic – dacă mă gîndesc la ceea ce știu și eu despre concetățenii mei, îi sprijin predicția. În plus, există semne clare.

Modul în care se vorbește și se scrie românește, mai ales la nivelul elitei tinere, indică nu doar o deteriorare gravă a identității noastre lingvistice, ci un dispreț pentru limba română. Cînd un site al tinerilor studenți bucureșteni la jurnalism traduce „Donald Trump’s rally” ca „raliul lui Donald Trump”, nu e vorba că nu cunosc limba engleză, căci ei știu bine despre ce vorbește știrea pe care o traduc, e vorba că nu cunosc limba română nici măcar la nivel de bază. Iar ceea ce e dramatic este că nici nu le pasă că nu cunosc limba română – deși mai mulți cititori le-au atras atenția asupra erorii, tinerii jurnaliști au lăsat-o așa și au trecut mai departe. Mai clar: tinerii jurnaliști români disprețuiesc limba română. Li se pare, poate, că e o limbă inferioară și inutilă.

Un alt semn îngrijorător este creșterea numărului de tineri români care studiază în străinătate cu sentimentul că România nu îi merită. Este o mutație teribilă. Generațiile de români care studiau în străinătate cînd se putea erau animate de dorința de a reveni acasă, ca să schimbe țara. Cei care pleacă acum o fac animați de dispreț și educați de niște părinți ratați cum că „Ce țară e asta?”. Nu e vina lor. Dacă au auzit mereu în casă întrebarea „Ce țară e asta?” rostită cu dispreț exasperat de ambii părinți zi de zi, nu pot ajunge să nutrească altceva decît dispreț. Și cîți copii ai anilor ’90 si 2000 au auzit în casele lor altceva decît „Ce țară e asta?”.

Altfel, nu cred că Marta Petreu are dreptate cînd spune că se naște acum o cultură europeană nouă care va înlocui cultura română. Mi se pare mai plauzibil că marile culturi ale Europei (franceză, spaniolă, germană, italiană) nu vor dispărea, iar dominația limbii engleze va lovi numai culturile mici și fragile, cum e a noastră.

Poate că cititorii se așteaptă de la mine să spun și ce ar fi de făcut. Nu văd altă salvare decît convertirea în prețuire a disprețului general pentru România, pentru cultura ei, pentru limba ei. Identificarea gesturilor de dispreț este, mai întîi, necesară. De pildă, să susții un plagiator universitar pentru că e din partidul care se opune celui pe care îl detești este o formă de dispreț la adresa culturii române. Să insiști să-ți vezi copilul citind în engleză și nu în românește este o formă de dispreț la adresa culturii române. Să deplîngi nivelul intelectual al politicienilor pe care, însă, continui să-i alegi este o formă de dispreț la adresa culturii române. Să nu citești tu însuți, să nu vizitezi muzeele orașului tău, să nu pleci în excursii culturale prin țară și, da, să nu pui mîna niciodată pe o revistă de cultură românească este o formă continuă de dispreț la adresa culturii românești. Ce ar fi de făcut ca doamna Petreu și eu însumi să ne înșelăm? Mai întîi, să suprimăm aceste gesturi de dispreț. Și apoi, mai vedem…