Autenticitatea imposturii

În ediția din 8 august a.c. a cotidianului The New York Times, jurnalista Katherine Rosman relatează povestea tragică a lui Brandon Miller, fiul unui cunoscut om de afaceri din SUA, care a alunecat în nisipurile mișcătoare ale lăcomiei, imposturii și snobismului, pînă a ajuns în pragul sinuciderii. Domnul Miller a moștenit o afacere de la tatăl său care a eșuat în timpul pandemiei, ceea ce l-a determinat să recurgă, pe rînd, la credite, ipoteci și împrumuturi substanțiale de la prieteni, în timp ce a continuat să hrănească o imagine de sine de succes și un stil de viață luxuriant. Nemaiputînd să susțină cheltuielile, edificiul opulent a început să se fisureze, iar singura soluție pe care a găsit-o a fost suicidul, astfel încît familia să poată primi bani de la o firmă de asigurări la care se asigurase „de viață” cu o primă consistentă.

Așadar, domnul Miller a refuzat să își schimbe stilul de viață și să se adapteze la noua situație financiară după primele semne ale declinului. A respins realitatea și s-a încleștat de imaginea de succes și bogăție, cu prețul propriei vieți. Pretențiile sociale, atitudinea elitistă și dorința de a menține un statut exclusivist conduc adesea la hrănirea unei imagini simulate și la construirea unui castel de nisip. Cazul nu este chiar ieșit din comun. În Livada de vișini a lui Anton Cehov se poate întrevedea un fir roșu similar: personajele se autoamăgesc și cad în impostură refuzînd să accepte schimbările economice și sociale. Negarea realității îi aduce în pragul pierderii proprietăților din cauza datoriilor, dar se comportă ca și cum situația nu ar fi reală. La fel, în romanul lui F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, personajul principal își construiește o imagine falsă pentru a fi acceptat de aristocrație, exploatînd superficialitatea și snobismul claselor superioare.

Impostura și snobismul își fac loc și în artă, iar snobismul cultural este deseori întîlnit. Valoarea unei opere de artă ajunge să fie determinată de aparențe și prestigiu, mai degrabă decît de merit.

În Pygmalion, George Bernard Shaw aduce în prim-plan snobismul lingvistic al societății. Profesorul de fonetică Henry Higgins încearcă să o transforme pe Eliza Doolittle, o florăreasă din clasa „de jos”, într-o doamnă din înalta societate prin schimbarea modului ei de a vorbi. În romanul Salonul roșu al lui August Strindberg, Arvid Falk renunță la munca de birocrat pentru a deveni scriitor. El ajunge să străbată pe rînd teritoriile politicii, teatrului, societății filantropice și oamenilor de afaceri, descoperind impostura și snobismul în grade pe care nu și le putea imagina.

Dorința de a aparține unor grupuri exclusiviste cu pretenții de superioritate apare la oameni din toate mediile. Impostura, ca formă de escrocherie prin care se urmărește obținerea unor beneficii pe baza unor false merite, este de cele mai multe ori legată cu un lanț invizibil de snobism. Snobismul este un pui mic al imposturii. Ambele construiesc falsa aparență că snobul/impostorul deține ceva exclusivist și elitist, ceva aproape inaccesibil, de unde decurg beneficii. De cele mai multe ori, o identitate falsă este trăită ca fiind reală de către cel care se îmbracă cu ea, la fel ca în povestea „Hainele cele noi ale împăratului“ a lui Hans Christian Andersen, în care împăratul neagă rușinea nimicului și a golului, ridicîndu-le la rang de mare valoare. Dacă această persoană este dezbrăcată de „hainele” închipuite, poate ajunge să trăiască o rușine copleșitoare, care o aruncă în cădere liberă. Astfel, își poate dori să dispară de pe fața pămîntului ea însăși ori toți ceilalți care au expus-o la o astfel de suferință. Sînt de notorietate vorbele „îmi vine să intru în pămînt de rușine” sau „te bag în pămînt”, expresii ale sentimentelor de furie, ură și rușine, care redau fantasma dispariției în confruntarea cu astfel de trăiri copleșitoare.

Atît impostura, cît și snobismul reprezintă cîrje de sprijin ale unei identități silfide. O anumită lipsă mobilizează căutarea unei alte identități ce poate să corespundă fantasmelor narcisice. Identificarea totală cu false caracteristici pentru a întări un sentiment al amorului-propriu și al unei valori de sine pune în dificultate confruntarea cu realitatea care, ea singură, ar genera prăbușirea în melancolie, ce poate părea nemărginită. Construirea lăuntrică a unui edificiu grandios plăsmuit al identității are rolul de a ține departe sentimentele de neputință și de ură de sine în timp ce funcționează ca o proteză pentru coeziunea identitară. Cînd acest edificiu este demascat, expus prin confruntarea abruptă cu realitatea, dacă nu există un mediu de susținere bine consolidat în jur, se poate ajunge la destructurări cu efecte tragice atît pentru persoana în cauză, cît și pentru cei din jur.

Oamenii au tendința de a judeca aspru, de a condamna și repudia asemenea moduri de a  funcționa în lume. Totuși, dorința de integrare în grupuri admirabile și dorința de autorealizare există în fiecare persoană. Să ne întrebăm: dacă asemenea dorințe sînt general umane, oare nu se întîmplă ca momente de impostură și snobism să planeze, fără zgomot, în fiecare dintre noi? Există oare cineva imaculat, prin substanța căruia nu a trecut niciodată vreun suflu de snobism sau impostură? Plonjarea în adîncul propriei persoane pentru examinarea și interogarea de sine a propriilor tendințe face posibilă reliefarea autenticității, tocmai prin dezvăluirea lăuntrică a propriului grad de impostură. Astfel, se pot crea premise pentru înfrînarea propriilor derapaje, prevenind catastrofe care, precum o avalanșă, se pot rostogoli în viața oricui.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.