Arturo, omul care a traversat Marele Război pe sîrmă

Era în 1933. Silviu avea trei ani și să se dea în scrînciobul din piață era marea lui distracție. În ziua cînd a sosit Arturo, acolo l‐a prins evenimentul, la joacă în fața Căminului Cultural. Tatăl lui, Silviu Bocăniciu senior, avea o prăvălie în casa Heltai, casa cu etaj din piață. Acolo își instalase aparatul de fotografiat. Aștepta. Arturo și‐a legat sîrmele între casa lui și casa lui Tomuș. Cum casa lui Tomuș nu avea etaj, le‐a legat de acoperiș. Nu era soare, dar nici nu ploua. Cel mai rău ar fi fost vîntul, însă nici el nu bătea.

Arturo Strohschneider s‐a născut în două locuri. A murit în trei. A fost văzut mergînd pe sîrmă și mult după ce a murit. A răsărit într‐un roman scris undeva lîngă Sibiu – dar îl chema Apollo Bonifazius și era cioclu la o firmă de pompe funebre. La Brașov, prin anii ’46, s‐a prăbușit în țărînă în fața unei fetițe, îl plînge și astăzi. A fost văzut la Reșița, cînd și‐a rupt o mînă, la Rupea dădea autografe fetelor de școală, la Bologna trecînd pe deasupra pieței Aldrovandi, la Milano survola Piazza Grande, la Genova, în 1915, purtînd pălărie și palton, iar anul trecut, pe 9 noiembrie, „mergea“ pe sîrmă între Dom și Palatul Comunal din Perugia, pe deasupra Pieței Mari, „alături“ de Andrea Loreni în noaptea magică de „Nessun dorma“. L‐au „văzut“ toți italienii adunați în piață. Sau n‐a fost așa?

Adevărul este că acest personaj a existat cu adevărat și a purtat acest nume, cam bizar, ce‐i drept, Strohschneider, adică „tăietor de paie“. Şi Artur, desigur. Era austriac, unele mărturii spun că se născuse în Styria, Ausserland, altele că ar fi fost din Trieste, dar cert este, așa cum singur mărturisește într‐un interviu acordat ziarului Corriere della Spezia în 18 mai 1912, că locuia la Leitmeritz, în Boemia. Ce‐i drept, doar trei luni pe an, cînd pescuia și trîndăvea, pentru că în celelalte nouă luni locuia pe sîrmă. A învățat acrobația de la nouă ani și a dat reprezentații în toată Europa. Era celebru la începutul secolului trecut – un fenomen. Arturo, cum îi spuneau italienii, oferea spectacole în piețe, în tîrguri, peste tot. Ţinea mii de oameni cu sufletul la gură, îi făcea să uite de război sau de foamete. Îi făcea să creadă că moartea poate fi învinsă. Le dădea curaj.

Din 1910 pînă în 1934, străbate toate marile orașe și sate din Europa. De multe ori, ce cîștiga colectînd după spectacol dona orfelinatelor, pentru copiii bolnavi de TBC sau Crucii Roșii, în timpul războiului. În anii 1933-1934 a ajuns și în România. A dat spectacole la Sibiu, Brașov, Rupea, Reghin, Saschiz, Mediaș, Sighetu Marmației, Cernăuți, dar și în Munții Apuseni. L‐am zărit într‐o fotografie, plutind deasupra pieței centrale din Roșia Montană, într‐o zi mohorîtă de toamnă‐iarnă. Și am pornit pe urmele lui.

Se spune că Arturo sosea în oraș, se oprea în mijlocul lui, în piața centrală, unde ochea două clădiri. Cam la fel de înalte, așezate pe două laturi sau în două colțuri opuse ale pieței. Între ele avea să‐și lege cablurile dacă primăria învoia spectacolul. Mirosea aerul să vadă dacă vremea va fi bună și‐l căuta pe primar. Îl găsea pe el sau pe careva dintre funcționari. Dacă primea aprobare, mergea la gazetă și dădea anunț. Trecea în anunț orele și locul cînd va urca pe sîrmă deasupra orașului. Unele orășele sau sate aveau „doboșar“ care anunța cu „doba“ că, pe la 3 de‐amiază, „strohschneiderul“ va urca pe sîrmă, deasupra adunării, în piața mare.

În februarie-martie 1910, Arturo Strohschneider dădea spectacole în Piazza Aldrovandi din Bologna (în centru, spre dreapta, în fotografia făcută atunci, se vede partea impunătoare a Palazzo Davia Bargellini). Apoi a ajuns la Modena și Perugia. Anul 1910 avea să fie un an de mare succes pentru el, un început în triumf. Oamenii îl aplaudau bucuroși, spectacolul era gratis, copiii, bătrînii și vagabonzii aveau și ei parte de o bucurie comună cu ceilalți. Poate singura distracție care le era îngăduită tuturor la fel, guvernator sau cerșetor. La sfîrșit îl ajutau voluntarii să strîngă ceva bănuți într‐un joben, de la oricine ar fi vrut să dea. Păstra pentru el o parte, își plătea drumul, sîrmele, hotelul și masa. Era modest. Jurnaliștii care‐l vor prinde în 1912 la hotel Concordia din La Spezia, Italia, și‐i vor lua un interviu spun că „nu a pozat la sol într‐o figură din numărul său, ci s‐a așezat modest într‐un scaun, și‐a aplecat capul cu cea mai aleasă curtoazie, într‐o atitudine de repaus modest“ și le‐a răspuns răbdător la întrebări.

Este fascinantă descrierea pe care ne‐o oferă un jurnalist perugian din acele timpuri: „Fiul aerului, eliberat de vertijuri, se așază pe fir în fiecare seară, se plimbă în sus și în jos, acompaniat de o mică orchestră, de‐a lungul firului întins între Dom și Primărie: 80 de metri, la o înălțime de treizeci. Oamenii se adună de peste tot. Arturo este, într‐adevăr, un bun «dirijor»: la un singur semn al său, se lasă o tăcere absolută, deși sînt mii de spectatori; de acolo, de sus, conversează, glumește, se preface că ar cădea, îi face pe toți să stea cu sufletul la gură cînd se sprijină pe un singur picior și mimează salturi. Uneori se și deghizează“. La sfîrșit, a oferit primăriei 421 de lire cu care să trimită la mare copiii tuberculoși, parte din cîștiguri le‐a donat Crucii Roșii, precum și voluntarilor care îl ajutau în fiecare seară să strîngă ceea ce publicul îi oferea.

Femeile erau topite după el. Lăsau acasă soții mirosind a cărbune, a rachiu și sudoare, blestemînd în urma lor, și plecau în piață cînd se apropia ora anunțată, pentru Strohschneider. El era altceva. Avea un curaj nepămîntesc, străbătea văzduhul pe un fir, dansa deasupra lumii. Îi spuneau „Regele aerului“.

Regele lor mergea în maiou și chiloți de pînză pe fir, avea o mustăcioară gălbuie, era subțirel și vesel. S‐au găsit și reclamații ale unor bărbați furioși pentru că femeile lor îi înfruntau pentru acest „vîntură-lume“. „Publicul feminin care admira“ – scria un jurnalist – „îndrăzneala sa sfidătoare e la picioarele lui.“ Un soț supărat scrie cotidianului local o scrisoare în care povestește cum soția sa nu mai vrea să se întoarcă acasă, ci îi transmite acestuia: „Arturo e un erou, iar tu – un prost!“.

Italia l‐a adorat

Dovadă că, un veac mai tîrziu, la Modena și Perugia spectacolele lui vor fi reluate și, cu ocazia unui eveniment, „Nessun Dorma“ din 9 decembrie 2017, va fi reînviată amintirea sa. „Funambulul originar din Trieste“, relatează Modena Today, „a parcurs prin aer traseul dintre Dom și Palatul de Justiție (astăzi înlocuit de edificiul modern ce găzduiește Unicredit), atrăgînd mulțimi uimite de oameni din Modena. Strohschneider a fost un adevărat personaj al epocii. Numerele sale executate pe sîrmă în primii ani ai secolului XX au rămas celebre peste timp și pot fi cu ușurință alăturate ca temeritate reușitelor contemporane: ele însele l‐au făcut pe Arturo Strohschneider «Regele aerului» și i‐au adus o aură de legendă, aclamat de mii de oameni de‐a lungul turneelor sale.“

„Evenimentul care va avea loc odată cu «Nessun dorma» (Noaptea Albă)“, precizează cotidianul, „reînvie un eveniment de acum 107 ani care a rămas în istoria orașului, cînd Arturo Strohschneider a traversat piața pe un fir suspendat – echilibristul eclectic a fost o adevărată vedetă a începutului de secol trecut.

A mers suspendat deasupra Pieței Mari. Ceea ce va încerca în seara aceasta Andrea Loreni, ca eveniment culminant al «Nessun dorma», are rădăcini îndepărtate. Această acrobație readuce, de fapt, în amintirea orașului, o altă «traversare» a unui alt echilibrist foarte faimos în 1910: Arturo Strohschneider.“

Fotografiile arată o mulțime încremenită de emoție sub firul aproape invizibil pe care merge Andrea Loreni. „Gestul walker‐ului a atins esența“ – ar fi spus jurnaliștilor Andrea Loreni – „și se repetă la fel o sută de ani mai tîrziu, este ca și cum ar fi existat un singur cablu prin acești ani, cablul pe care Arturo a mers și merg și eu. Acum este singura dată cînd vom merge împreună.“

În 1914 și 1915, pe Arturo, cel adevărat, îl găsim în Faenza și Genova. Fotografiile aflate în colecții private se vînd scump la licitații și pe piața liberă. Îl vedem deasupra Bolognei îmbrăcat într‐un costum alb, cu șapcă în cap. Pantalonii, cam scurți și largi, îi flutură pe lîngă glezne. La Milano merge deasupra Piazza Grande, la mijlocul firului face o reverență publicului, stînd într‐un genunchi și cu o mînă ridicată. În Faenza mai duce cu el, în spate, pe fir, încă un om. Ia masa pe sîrmă și are în față chiar o sticlă de vin.

Merge pe bicicletă deasupra Perugiei, dansează deasupra Italiei cuprinse de război. Un spectacol frecvent în piețele din Europa la începutul secolului, cînd filmul nu devenise încă popular.

Atunci piața era locul unde se întîmplau toate, iar funambulii nu ofereau doar o distracție, ofereau spectacole veridice, probe de curaj și neînfricare, date pe viu, chiar sub ochii lumii. Erau confruntări cu moartea și ofereau victoria asupra ei. Lumea se aduna puhoi. Fotografiile de epocă arată mulțimi pe care rareori le vedem astăzi într‐o piață. El, austriacul Arturo Strohschneider, se ridica deasupra războiului pe care‐l purta țara sa cu Italia. Pe sîrma lui nu se duceau războaie.

Era în 1933. Silviu avea trei ani și să se dea în scrînciobul din piață era marea lui distracție. În ziua cînd a sosit Arturo, acolo l‐a prins evenimentul, la joacă în fața Căminului Cultural. Tatăl lui, Silviu Bocăniciu senior, avea o prăvălie în casa Heltai, casa cu etaj din piață. Acolo își și instalase aparatul de fotografiat. Aștepta. Arturo și‐a legat sîrmele între casa lui și casa lui Tomuș. Cum casa lui Tomuș nu avea etaj, le‐a legat de acoperiș. Nu era soare, dar nici nu ploua. Cel mai rău ar fi fost vîntul, însă nici el nu bătea.

„Noi, copiii, eram curioși, dar și un pic speriați, își amintește Silviu Bocăniciu, ne luase un pic frica. Pentru că acrobatul a urcat pe sîrmă cu o masă și un scaun. Eram înspăimîntați că o să cadă de acolo. Dar nu, el a mîncat la masă pe sîrmă, sau doar se prefăcea, nu știu, fără să cadă. Eram cu Liviu, prietenul meu, și el vă poate spune, dacă mai trăiește, că amîndoi l‐am văzut. Noi nu apărem în poza făcută de tata, că v‐am spus, eram la scrînciob în fața Căminului Cultural și poza nu cuprinde și locul acela. Acrobatul mergea pe sîrmă cum mergem noi pe drum, fără probleme. Nu știu dacă avea ceva în picioare, dar era cam dezbrăcat, asta se vede și în poză. Noi aveam haine pe noi, pălăriile pe cap, dar el avea ceva sumar, ca un costum de vară. Era curajos. Cînd a urcat cu bicicleta pe sîrmă, știu că n‐am mai putut respira de teamă. Dacă ești copil și vezi așa ceva, nu mai poți să uiți. Şi mult după ce a plecat, dacă vreunul dintre noi făcea vreo tumbă, îi ziceam «strohschneider».“

După reprezentație, ne povestește martorul nostru, care atunci avea trei ani, că un ajutor de‐al acrobatului aduna bani în șapcă, de la populația spectatoare. „De la cine avea să dea.“ „Pe atunci, orașul nostru, Roșia Montană, ne explică el, era un orășel de munte prosper, perceput ca zonă urbană între comune și unde exista concepția de viață superioară. Aveam cazinou în oraș, cămin cultural, veneau trupe de teatru în turneu. Aveam cinematograf, cu filme, mute pe atunci, localuri, prăvălii. Tatăl meu moștenise prăvălia de la bunicul lui. În poză se vede firma sus: «Gheorghe Bocăniciu», fondată în 1884. Tata își amenajase și un atelier de fotografie, făcea poze tip cărți poștale, cu Roșia Montană. Le vindea la prăvălie turiștilor, ca suveniruri. Aparatul și‐l adusese din Germania, după ce s‐a întors din război. Așa se face că avem fotografii din Roșia de atunci, cu piața, cu șteampurile, cu munții și cu casele de acolo.“

Silviu Bocăniciu junior s‐a născut în 1930, iar ziarele consemnează trecerea acrobatului Strohschneider prin România, în 1933. Recent, el a organizat o expoziție cu fotografiile făcute de tatăl său în Roșia Montană, iar expoziția a rămas permanentă în Turnul Unitarienilor. Acolo, încremenit pe hîrtia îngălbenită, Arturo stă sus pe sîrmă și ne așteaptă.

Sara l‐a văzut și ea

Sara Martini din Criț avea 16 ani în ’33. Era la lucru în Brașov, unde își făcea ucenicia, cînd Arturo a ajuns în oraș. „Prima dată cînd a venit pe acasă, cam la un an de cînd plecase, Sara, sora cea mai mică a mamei, ne‐a povestit foarte încîntată că l‐a văzut“, își amintește Sofia Folberth, care are 97 de ani.

„A fost primul lucru pe care ni l‐a povestit cînd a sosit, cum l‐a văzut pe Strohschneider mergînd pe sîrmă pe deasupra lor în mijlocul Brașovului. Noi nu‐l văzuserăm, nu știu cum de nu ne‐au anunțat și pe noi cînd a fost la Saschiz sau la Rupea. Dar n‐am știut. Așa că o ascultam pe mătușa Sara povestind despre el și cît de impresionați erau toți să‐l vadă. Era lucrul cel mai neobișnuit care i se întîmplase. Spunea despre el că, orișicît de sus ar fi fost, Strohschneider mergea fără frică și nu cădea. Toată lumea din Brașov vorbea de el, se adunau la orele cînd trecea, unul spunea la altul și așa se afla, iar prin sate se bătea duba. Nu știu de ce poveștile astea despre el s‐au întrerupt dintr‐odată. Dintr‐odată, nu s‐a mai auzit nimic de el“, își amintește azi, cu o nouă uimire, Sofia Folberth.

Toamna trecută, pe 28 septembrie 2018, a murit Jorga Ferenc din Reghin, profesor, sculptor și artist plastic amator. Se născuse în 10 iulie 1923 în Reghinul Săsesc, comitatul Mureș‐Turda. La moartea sa, unul dintre participanți a pomenit despre cum, cu ani în urmă, îi arătase colecția sa de pietre adunate din toată lumea, tablourile sale preferate, sculpturile, și i‐a povestit cum s‐a întîlnit cu echilibristul mondial Arturo Strohschneider în anii ’30, la Reghin.

Konrad Klein, proprietarul unei importante fototeci de epocă, publică în mai 2010 un articol în Siebenburgische Zeitung cu titlul „Zu einem Poesiealbumseintrag von «Professor» Artur Strohschneider, 1933“.

Autorul pomenește mărturia unei săsoaice, Meta Phleps, născută în 1920 la Rupea. Se referă la acrobatul Artur Strohschneider, care a apărut acolo în 1933. Era elevă în clasa a șasea cînd, în timpul unei pauze de la școală, a fugit împreună cu un prieten la hotelul Stern, unde locuia artistul, și a primit de la el un autograf semnat „Profesorul Artur Strohschneider“ pe un volum de poezii. „El a moștenit titlul de profesor de la tatăl său, numit astfel după un spectacol în fața regelui italian Victor Emmanuel III“, explică autorul articolului.

Relatările domnului Klein, preluate din reportajele cotidianului transilvănean‐german (SDT) din 3-5 martie 1933, continuă: „La spectacolele lui Strohschneider, în martie 1933, la Sibiu se întindea o frînghie între acoperișul bisericii parohiale romano‐catolice și clădirea comercială. Apoi Strohschneider, cu o masă și un scaun, a stat pe sîrmă sau a imitat mersul unui bețiv“.

Un an mai tîrziu, menționează articolul lui Konrad Klein, Strohschneider a suferit un accident, și‐a rupt brațul căzînd în timpul unui spectacol la Reșița. A pornit, să se trateze, spre Budapesta. Pe drum, s‐a îmbolnăvit de pneumonie, de care a decedat cîteva zile mai tîrziu, într‐un sanatoriu necunoscut din Ungaria“ (conform Konrad Klein, citînd SDT, din 17 aprilie 1934).

O anecdotă, reprodusă tot de Konrad Klein, din Tageblatt din 6 martie 1933, spune că atunci cînd profesorul Strohschneider a povestit că strămoșii săi au fost toți pasionați de mersul pe sîrmă, deși fiecare dintre ei s‐a prăbușit și a sfîrșit căzînd de pe frînghie, se spune că văduva preotului saxon a observat: „La fel ca în familia noastră. Şi noi știm de la strămoșii noștri că toți au murit în pat, și totuși ne‐am pus în pat fără teamă“.

La Cernăuți, pentru că România era Mare

Tot în 1933, ziarul Der Tag din Cernăuți ne atrage atenția cu un articol pe coloană în care se anunța: „O personalitate mondială a performance‐ului sportiv, profesor al corpului, va fi aici, continuînd un turneu în România și va sta, nu pentru mult timp, între zidurile orașului nostru și își va dovedi unicitatea. Va traversa la înălțimea de 30 m pe sîrmă, și nu este un spectacol obișnuit de acrobație, pentru că este o artă extremă a echilibrului de a merge fără efort împotriva gravitației. Va începe sîmbătă, la ora 4 după‐amiază. Sîrma pe care va merge acest acrobat care sfidează gravitația este aprobată legal de președintele Curții Superioare din Cernăuți.

Sîrma a fost întinsă între casa de pe str. Micklewiczgasse nr. 5 (proprietarul casei, dl Reisch, a aprobat, i s‐a cerut legal și a fost de acord) și cornișa Palatului de Justiție. Se va întîmpla sîmbăta la 4 p.m. și la 8,30 p.m. Şi duminică la 11,30 a.m., 4 p.m. și 8,30 p.m. Artur va face gimnastică pe sîrmă, va merge și pe bicicletă, își va folosi doar picioarele pentru că mîinile vor fi ocupate în alt mod, va fi ceva deosebit, ce nimeni nu a mai văzut. Spectacolul este gratuit și se așteaptă un public de mii de oameni. Profesorul contează totuși pe generozitatea spectatorilor“.

Nemuritorul

„Veneam de la școală, cu o colegă, își amintește doamna Ursula Philippi din Sibiu, și‐n piața Huet l‐am văzut. Avea în mînă o bară lungă și mergea pas cu pas pe o sîrmă, pe deasupra capetelor noastre. Avea un costum ca un fel de arlechin, dar în mai puține culori, cu mai mult negru. Sîrma era întinsă de la geamul de jos al bisericii catolice pînă la geamul clădirii de vizavi: de la geam la geam. Cred că l‐am văzut de două ori. Ce m‐a impresionat este că avea o față încordată, foarte concentrată. Asta țin bine minte.

Nu cerea bani de la nimeni, o făcea din pasiune. Nu cred că orașul avea bani pe atunci să angajeze un acrobat. Era prin ’51‐’52.“ Am încercat să‐i spun doamnei Philippi că Artur Strohschneider nu mai trăia atunci, dar mi‐a tăiat‐o scurt: „Nu se poate, nu e adevărat, l‐am văzut cu ochii mei, era Strohschneider!“.

Scriitorul Joachim Wittstock își amintește și el de acel acrobat, de „Strohschneider“. „Săracul, din păcate, a decedat la Brașov, prin ’46‐’47. S‐a prăbușit de pe sîrmă și a murit. A avut o moarte tristă. Colegii mei vorbeau de el, toată lumea îl știa.“

Autoarea acestei „morți triste“ descrise mai sus este Carmen Elisabeth Puchianu. Ea a scris o povestire prin anii ’90, după ce o prietenă a mamei sale, Karin Müller, întoarsă din Germania să‐și vadă locurile natale, le‐a povestit‐o. Le‐a spus cum s‐a dus atunci cînd era copilă, împotriva voinței tatălui, care era un sas extrem de exigent și de la care a primit pedeapsă, să‐l vadă pe Strohschneider mergînd pe sîrmă. Carmen Elisabeth Puchianu a imaginat în povestire cum acrobatul cade de pe frînghie și moare chiar în fața fetiței, în piața orașului Brașov. Ea singură, fetița, îl plînge, pentru că doar ea înțelege pasiunea lui, considerată de ceilalți oameni mari „inutilă“.

„Eu habar n‐am avut, mărturisește uluită doamna Puchianu, că acest acrobat cu numele Strohschneider chiar a existat! Şi‐mi faceți o mare bucurie să‐mi spuneți acest lucru. Pe mine m‐a fascinat ideea că o femeie de peste 50 de ani, cam cît avea doamna Müller cînd ne‐a povestit despre el, a rămas atît de impresionată, încît a ținut minte cum l‐a văzut pe acel «Strohschneider» mergînd pe sîrmă. Dar aveam convingerea că acesta este un mod colocvial de a te referi la cei care veneau la bîlciuri și mergeau pe sîrmă, un fel de «cel care taie frunze la cîini». N‐am crezut că denumirea «tăietor de paie», cum se traduce exact cuvîntul Strohschneider, e un nume propriu și i‐a aparținut chiar unui mergător pe sîrmă! Mi se pare uluitor ce‐mi spuneți și mă simt foarte emoționată pentru personajul meu.“

Povestirea doamnei Puchianu a fost transpusă și‐n piese de teatru pentru copii, jucate pe scenă. De atunci, mulți copii precum fetița Karin plîng la finalul tragic al „Strohschneiderului“ prăbușit în Piața Mare din Brașov, mult după ce el murise deja, într‐un spital necunoscut din Ungaria.

„Strohschneider“ devine cioclu la Făgăraș

Într-unul dintre cele mai faimoase romane scrise în Transilvania după 1990, Cocoșul decapitat, al lui Eginald Schlattner, reapare și „Strohschneider“. Acțiunea romanului se petrece în perioada Primului Război Mondial și imediat după. În carte, fostul acrobat poartă numele de Apollo Bonifazius Strohschneider și e cioclu la o firmă de pompe funebre. Fusese preferat pentru acest serviciu fiindcă doar el, fost artist de circ, putea să ia cu ușurință o mimică tristă cînd soseau rudele decedatului.

„Am folosit numele de Strohschneider pentru că devenise un substantiv comun, o denumire generică pentru orice acrobat, pentru toată tagma lor“, explică Eginald Schlattner, autorul romanului. „Dar a fost un acrobat la Făgăraș, se vorbea despre asta, a mers pe sîrmă între două case. Eu nu i‐am văzut niciodată vreun spectacol, încă nu eram născut. Însă, în copilăria mea, «strohschneideri» erau denumiți saltimbancii, acrobații, artiștii ambulanți.

N‐am știut ce s‐a întîmplat cu cel real, dar personajul meu asta era, un fost artist de circ ieșit la pensie.“

Într‐adevăr, în romanul Cocoșul decapitat, personajul creat de Eginald Schlattner păstrează ceva din legenda adevăratului Arturo. „Tatăl Strohschneider, scrie autorul, era, mai nou, cioclu la serviciul de pompe funebre Theobald Renz pentru că, dintre toți concurenții la acest post rîvnit, numai lui îi reușise să‐și compună cel mai trist chip, dar mai ales pentru că putea să verse lacrimi adevărate și să le oprească la comandă. Renunțase la cariera lui de acrobat pe sîrmă deoarece, după o cădere de pe sîrma înaltă dintre acoperișurile Casei Generale de Economii a sașilor și casa Hauptisch, se prăbușise cu adevărat și a trebuit să fie dat jos din jgheabul de deasupra streașinei.“

În paginile cărții, scriitorul îi păstrează și însușirile de acrobat: Strohschneider apare fantomatic dintre tufe, cu un cap ca un lampion, în timp ce vorbește face acrobații pe zidul verandei, iar la plecare se îndepărtează într‐o roată a țiganului, iar jobenul, cînd acrobatul se rostogolește deasupra șoselei, îi rămîne, ciudat, lipit pe cap.

Nu demult, Helmut Wolff publică pe o rețea de socializare o fotografie făcută de Emil Fischer în 1933, în Piața Mică din Sibiu, cu Artur Strohchneider pe sîrmă, plutind în văzduh pe deasupra capetelor celorlalți. Comentatorii care intervin spun, la rîndul lor, că‐l știu, că l‐au văzut și ei.

„Prin anii ’50“, spune cineva, „bunicul meu mă ducea să‐l văd“. Şi‐n Mediaș a fost. „Pe 14 aprilie 1934 are un accident în Sighetu Marmației: cade de la 20 m, dar supraviețuiește, se pare...“, scrie cineva. Apar fotografii cu el și mărturii că ar fi fost văzut în multe locuri, mulți ani mai tîrziu. „Probabil că Strohschneider este un vis“, conchide altcineva dintre comentatori.

Vorbește Arturo Strohschneider însuși

În decembrie 2013, un cititor din Italia, Adriano Porcu, trimite publicației Corriere della Spezia un text care este publicat cu titlul „Pe cînd Strohschneider mergea pe sîrmă în Piața Brin“. Este vorba de un interviu cu Arturo din 1912, care povestește de pasiunea lui moștenită de la taică‐său și care a început cînd el avea doar nouă ani. Spune că locuiește în Boemia doar trei luni pe an (restul pe fir). A și căzut de pe sîrmă și și‐a rupt brațul de 11 ori.

Cu toate că se află mult timp pe fir, nu uită de sărăcia lumii și face și opere de bine.

„Am găsit, din întîmplare, justifică Adriano Porcu intervenția lui, o copie a unei fotografii vechi făcute în Piața Brin, care m‐a impresionat suficient cît să fac o cercetare istorică cu ajutorul periodicelor locale publicate de Biblioteca Ubaldo Mazzini; am avut un pic de noroc și am descoperit un articol rescris integral mai jos (nu se menționează autorul) ce relatează evenimentul impresionant.“

„Se spune că un englez, pentru a‐și produce emoții puternice, a urmărit un timp un îndrăzneț îmblînzitor de lei; dar, dacă fiul lui Albion l‐ar fi cunoscut pe Artur Strohschneider, și‐ar fi schimbat subiectul de interes imediat. În toată acea mulțime care se adună în fiecare seară în Piața Brin ca să îl vadă pe așa‐zisul om al sîrmei e ceva din excentricul englez, în toți se află dorința emoției vii.

Strohschneider și‐a așezat lumea deasupra, pe un cablu de oțel întins peste acoperișurile caselor. Pe fir merge, aleargă, stă jos, se îmbată, trage la țintă, face jocuri pirotehnice, face ture cu bicicleta, se dezbracă, face salturi și face bani pentru sine și pentru instituții de caritate.

Noi am făcut mai mult decît a făcut excentricul englez – am vrut să îl vedem în hotelul său la Concordia și l‐am potopit cu întrebări într‐un interviu adevărat.

Curajosul om – curajos literalmente –, fără să ia vreo poză într-un echilibru dificil, cum fac adesea pămîntenii cînd se află între patru ochi, este probabil cel mai modest reprezentant al celei de‐a patra dimensiuni – și‐a aplecat capul cu cea mai aleasă curtoazie într‐o atitudine de repaus modest.

«Trăiesc pe fir de 24 de ani, începe el într‐o italiană frumoasă cu accent străin, datorită tatălui meu care m‐a făcut să văd lumea de la înălțime de cînd eram la o vîrstă fragedă, m‐a așezat deasupra de cînd aveam nouă ani și jumătate. Doar trei luni pe an pășesc pe pămînt și trăiesc în vila mea de la Leitmeritz, în Boemia, și îmi petrec timpul pescuind și vînînd, fac chiar și cîteva afaceri cu peștișori aurii. De pe fir am trecut de cîteva ori la minge, dar, într‐o zi nefericită, m‐am rostogolit într‐un lac de la o înălțime considerabilă și m‐am ales cu o fractură a osului occipital.»

– De pe fir ați căpătat vreo fractură?

– Brațul ăsta știe – și, zicînd asta, ne arată brațul stîng, care nu mai este bine articulat cu mîna –, acesta a fost rupt de 11 ori, dar acum am șters acel număr din programul de seară și l‐am înlocuit cu acela în care mă arunc călare pe firul meu și mă agăț cu un picior.

În acest punct face o pauză și pare să vrea să înlăture melancolia cu un pahar de bere. Omul sîrmei a fost de mai multe ori subiect de studiu pentru miraculoasa sa capacitate de a‐și păstra echilibrul și, dacă ar fi italian, nu i‐ar lipsi speranța de a ajunge într‐o înaltă poziție politică. Prof. D`Agostini e de părere că, alături de minunata capacitate de a‐și menține echilibrul – devenită automată datorită exercițiului –, mai posedă și abilitatea de a se autosugestiona sau de a influența prin voință execuția perfectă a exercițiilor“ (articol preluat din Corriere della Spezia din 18 mai 1912).

„Strohschneiderii“ din lumea întreagă

La 7 august 1974 – cu o zi înainte ca Richard Nixon să‐și anunțe demisia din funcția de președinte al Statelor Unite –, un acrobat francez i‐a surprins pe newyorkezi cu o traversare la mare înălțime între cele două turnuri gemene ale World Trade Center, care erau aproape finisate și doar parțial ocupate. Pietonii grăbiți s‐au oprit din drumul lor ca să se uite în sus. Ei au văzut imposibilul: un om dansa pe cer, aparent plutind în aer, fără nici un sprijin. 2015. Patruzeci de ani mai tîrziu, Zemeckis face un film după povestea lui, îi pune pe spectatori în postura lui Petit. The Walk (Sfidează limitele) dă spectatorilor ocazia să ajungă acolo unde numai unul dintre oameni a putut ajunge – la etajul 110, suspendat în aer, mergînd pe o sîrmă între cele două turnuri ale World Trade Center. Filmul este emoționant și foarte veridic. Se spune că au existat spectatori cărora li s‐a făcut rău în sălile de cinematograf.

Regizat de Robert Zemeckis, după un scenariu de Christopher Browne și Zemeckis, filmul The Walk este o dramă biografică bazată pe povestea lui Philippe Petit, francezul care a traversat pe sîrmă distanța dintre cele două turnuri gemene World Trade Center din New York, pe 7 august 1974. Doisprezece oameni au ajuns pe Lună, dar unul singur – Philippe Petit – a traversat pe sîrmă imensul hău care era între cele două turnuri ale World Trade Center din New York. The Walk a avut încasări de 13,5 milioane de dolari doar în primele zece zile, se spune în prezentarea filmului.

În 2013, are loc un eveniment transmis de televiziunile din 217 țări. Temerarul Nik Wallenda, care are deja trei recorduri mondiale înregistrate de Guinness Book, a reușit să‐și mai înscrie încă o dată numele în istorie, după ce a traversat pe un cablu de oțel Marele Canion. De numele lui Wallenda se leagă mai multe recorduri, cum ar fi traversarea Cascadei Niagara pe sîrmă, în 2012, aventurierul intenționînd să parcurgă, tot pe sîrmă, și distanța dintre Empire State Building și Chrysler Building.

Presa internațională a descoperit recent că există o localitate din Rusia unde populația face echilibristică de mai bine de 50 de ani. Încercînd să păstreze obiceiurile din bătrîni, sătenii din Țovkra, indiferent de vîrstă, practică zilnic mersul pe sîrmă și au transmis tradiția cu sfințenie din generație în generație. Bătrînii satului povestesc că mersul pe sîrmă a fost practicat la început din dorința de a parcurge mai ușor distanțele. Astfel, tinerii care doreau să pețească fetele din satele învecinate au întins o sfoară peste văile care legau comuna lor de alte localități, evitînd astfel o escaladare anevoioasă a dealurilor. La început, ei mergeau în mîini pe sub sîrmă. Apoi, din dorința de a impresiona fetele, au început să facă echilibristică pe ea, ajutați de o prăjină. Acum, mersul pe sîrmă a devenit un lucru absolut obișnuit pentru orice familie din zonă.

(reportaj din volumul Călătorie în miezul vieții – Portrete, comunități, istorii. Povești dintr-o lume în mișcare, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas, cu un cuvînt înainte de Alexandru N. Stermin)

Ruxandra Hurezean a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj-Napoca, cu specializarea sociologie. Lucrează în presă de peste 30 de ani, timp în care s-a specializat în reportajul social. În 2023 a publicat la Editura Humanitas, împreună cu alpinistul și exploratorul David Neacșu, Cartea înălțimilor: Povestea unei vieți de explorator.