Octombrie în Iași

Cînd am aflat că am obținut una dintre rezidențele FILIT pentru scriitorii români, acordată de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și de Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, n-am avut nevoie de timp de gîndire pentru a alege perioada pe care urma să o petrec la Iași: octombrie – pentru că e luna festivalului de literatură și pentru spectacolul de rugină al toamnei, anotimp care, pe măsură ce trec de vîrsta de mijloc, mi se potrivește tot mai mult.

Casa de oaspeți de la Muzeul „Vasile Pogor” este acasă de zece zile deja. „Adela Kogălniceanu” este numele ei, după cel al unui personaj istoric feminin nonconformist, cu un destin aproape neverosimil, născut la jumătatea secolului al XIX-lea. Erudită și extravagantă, Adela Kogălniceanu a fost căsătorită de două ori, păstrînd numele celui de-al doilea soț, nepotul de soră al lui Mihail Kogălniceanu. Moștenitoare a unei averi considerabile și iubitoare de lux, investea banii în special în bijuterii și pietre prețioase, pasiune care avea să-i aducă și sfîrșitul. În noaptea de 22 spre 23 octombrie, boieroaica a fost asasinată și jefuită de lada unde își ținea ferecate comorile, departe de ochii privitorilor de rînd. Se întîmpla în 1920, iar „crima din palatul de pe strada Coroi” a ținut multă vreme prima pagină a ziarelor. Ancheta îndelungată nu a ajuns la nici un rezultat, deși lista de suspecți era de aproape 100 de persoane. Nu putem decît să bănuim că Adela mai rătăcește încă prin Tîrgul Ieșilor, reflectîndu-se în oglinzile mari din muzee sau probînd vreun inel strălucitor.

În primele zile de rezidență am prins ultima parte din Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași și am văzut spectacolul Demonul din sticlă (Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Teatru), cu Emilia Ivan, în regia Ofeliei Popii, cu un scenariu scris de Emilia Ivan după romanul Castelul de sticlă de Jeannette Walls. În sala intimă, dar plină-ochi, a cafenelei Negru Zi am asistat la un one-woman show despre creștere și maturizare într-o familie disfuncțională, întrebîndu-mă dacă nu cumva asta a ajuns să însemne normalitatea într-o casă. Am văzut o fetiță nevoită să fie descurcăreață și să se ferească de demonii imaginari, așteptîndu-și la nesfîrșit castelul de sticlă promis, transformîndu-se într-o femeie independentă dintr-un oraș uriaș. Lîngă ea, o mamă preocupată doar de sine și un tată alcoolic, incapabil să-și întrețină familia, dar neducînd lipsă de povești despre cum vor fi lucrurile cînd se va aranja totul. Sub ochii noștri, rolurile părinte-copil s-au inversat sau au dispărut cu desăvîrșire, iar asumarea propriului destin și împăcarea cu tot ce n-a fost altfel (și n-a putut fi schimbat) au venit în timp, ca unică variantă de supraviețuire. Cum sugerează și Ofelia Popii, spectacolul încearcă să răspundă la întrebarea: cîte povești poți spune pentru a te înțelege și a nu mai rămîne un străin pentru tine însuți?

Am reîntîlnit tema relației cu părinții, a încercării de a-i ierta că n-au putut mai bine, chiar dacă copilul din tine încă mai urlă uneori, în volumul de poeme Scrisoare din savană (Editura Cartier, 2024), lansat săptămîna trecută la Iași de colegul meu de rezidență FILIT, scriitorul și jurnalistul Péter Demény. La fel ca în Castelul de sticlă, este visată o viață în care părinții sînt alții – unii iubitori sau care să-și manifeste altfel iubirea. Deși este o acțiune perdantă, nu ne rămîne decît „să sperăm la nesfîrșit / că lucrurile se vor schimba, că / niște oameni octogenari ne vor / înțelege în sfîrșit”, chiar dacă ei, așa cum spunea Péter Demény la lansare, nu vor deveni alții, nu vor începe să recunoască lucruri, pentru că se apropie de finalul vieții și au nevoie să rămînă cu convingerea că ceea ce au făcut în lumea asta este bun și corect.

Octombrie este luna dedicată promovării Muzeului „Nicolae Gane”, redeschis în aprilie, după ce, din 2008 încoace, a fost închis pentru conservare, apoi consolidare și restaurare. Nicolae Gane a fost nu doar un primar al Iașiului (de cinci ori între 1872 și 1911), care a pavat străzile și a introdus iluminatul cu gaz și sistemul de canalizare, dar și scriitor junimist și iubitor de pictură încă din copilărie. Etajul muzeului, care nu este o casă memorială, chiar dacă familia lui Nicolae Gane a locuit aici din 1871 și pînă în 1916, găzduiește Galeria Artei Ieșene, curatoriată de artistul vizual Felix Aftene, intenția fiind de a aduce în prim-plan povestea evoluției artiștilor și a influenței lor asupra peisajului cultural din Moldova și din întreaga țară. Este, practic, o călătorie de un secol și jumătate prin istoria artei, cu opriri la Pallady, Tonitza, Băncilă ori Asachi, Corneliu Baba și Dan Hatmanu, Iulia Hălăucescu sau, mai înspre zilele noastre, Traian Mocanu, Gabriela Drinceanu, Claudiu Ciobanu, Ana Maria Negară ori Cristian Ungureanu.

Am plecat de la Casa Gane purtînd în minte un ulei pe pînză din 2023 semnat de Mihai Tarași și numit Lumina unei ferestre pe iarbă. Verdele închis, în forma ferestrelor, proiectat pe iarba aflată în întuneric, te trimite direct într-o lume a liniștii, a copilăriei. Aproape simți mirosul înserării. Noaptea vine tot mai repede în octombrie la Iași, dar oamenii rămîn pînă tîrziu la terasele luminate, suspendați într-un anotimp care nu există pe nici un calendar. Mă plimb în fiecare zi printre buchiniștii de pe Lăpușneanu (cea dintîi stradă pavată de Nicolae Gane, acum pietonală), las în urmă Muzeul Unirii și Cinema Trianon și ajung în Piața Unirii. Casa FILIT se va instala în curînd și în întreg orașul se vor da, cu foșnet, pagini de carte.