Miami nu-i chiar Mamaia

Continui povestea călătoriei în America din acest an. De la Londra am luat avionul transatlantic al companiei British Airwayes, care s-a remarcat prin confort, dar și prin filmulețele de prezentare a instrucțiunilor privind centurile, măștile de oxigen și evacuarea în caz de urgență. Duci și prințese în costume de epocă, țopăind prin sălile de bal ale unor palate strălucitoare, comparau, de exemplu, prinderea centurii cu strîngerea corsetelor de pe vremuri. Trăim o perioadă a infantilizării, în care orice fel de instruire trebuie să fie ca o joacă, veselă și cît mai ușor digerabilă. Dacă pînă la Londra, cum scriam săptămîna trecută, am fost serviți de niște stewarzi venerabili care, la rîndu-le, arătau ca niște majordomi din filmele englezești, pe ruta spre Philadelpia stewardul nostru era un tînăr care făcea puțin pe bufonul. Înainte să ne toarne vin în pahare, chipurile voia să știe dacă nu cumva medicul ne-a interzis alcoolul.

La Philadelphia ni s-a făcut verificarea de intrare în Statele Unite. Ofițerul de frontieră ne-a luat amprentele, ne-a fotografiat, ne-a pus cîteva întrebări de rutină, dar nu ne-a mai supus unui întreg interogatoriu ca în anul precedent, la New York. Odată ajunși în cel de-al treilea avion, spre Miami, de la  American Airlines, am constatat și un al treilea stil. Prima imagine a fost cea a unui genunchi care ieșea din cabina pilotului, într-o mișcare lentă și unduioasă. Era al stewardesei, o tipă languroasă, cu vocea alintată, uniforma foarte scurtă și brățări la glezne. Părea o bună trecere către aerul de vacanță și relaxare tipic sudului. După încă vreo două ore de zbor, am fost anunțați că încep procedurile de aterizare. Avionul a survolat minute întregi o mare întindere de lumini: zona metropolitană Miami. În fine, am debarcat obosiți rău, în aceeași prea lungă zi în care plecaserăm din București (din cauza schimbării de fus orar). În America, nici chiar astăzi nu se ajunge ușor. Am mai avut ocazia doar să constatăm că Miami nu-i ca Mamaia, chiar dacă are unele asemănări cu stațiunea noastră. La ieșirea din aeroport ne-a izbit căldura umedă, tropicală, specifică Floridei și greu de suportat.

Cu taxiul de la aeroport, deși mergînd pe o autostradă destul de rapidă, am mai făcut vreo oră pînă la destinația finală, frumosul apartament pe care o prietenă minunată ni l-a pus la dispoziție, într-un imobil despărțit doar printr-un bulevard de plajă. Căci Miami, asemeni Mamaiei, înseamnă în primul și în primul rînd plajă. Parcă toată lumea acolo nu face altceva decît să meargă la plajă. Sînt mai multe plaje, toate late și cu nisip. A noastră era plasată în umbra hotelurilor și a blocurilor rezidențiale, care seamănă cu noile blocuri de la Mamaia-Năvodari, numai că sînt mult mai multe și au minimum cîte 50 de etaje (întotdeauna cînd facem comparații cu America trebuie să păstrăm proporțiile).

Fiindcă veni vorba de plajă, trebuie să spun că apa oceanului a fost cea mai caldă în care am intrat vreodată. Latitudinii tropicale i se adaugă apropierea de coastă a curentului cald Gulf Stream, care se formează în Golful Mexic. Ca efect, temperatura apei nu scade nici iarna sub 24 de grade Celsius. La sfîrșitul lunii august avea circa 30 de grade și, cum în aer era cam tot așa, intrarea în apă se făcea fără obișnuitele frisoane. Acestea apăreau, în schimb, la intrarea în incintele publice cu aer condiționat. La Miami, ceva mai răcoare nu e decît în lunile de iarnă, dar și atunci temperatura medie depășește 20 de grade Celsius, iar caracteristica pe care am observat-o prin tot sud-estul Statelor Unite e aceea a aerului condiționat dat la minimum, care te întîmpină în toate interioarele. Între cele circa 32 de grade Celsius de afară (care combinate cu umezeala din aer seamănă cu vreo 38 de grade la București) și cele aproximativ 18 grade Celsius din interioare, ai mereu parte de șocuri termice. E de parcă lumea de acolo tocmai ar fi descoperit bucuria aerului condiționat.

Legat de intrarea în apă, ni s-a spus că, evident, rechinii sînt și ei prezenți în ocean, dar că „americanii au întotdeauna grijă” și, dacă nu înoți foarte departe în larg sau în vreo zonă complet sălbatică, nu te vei întîlni cu așa ceva. Ploile cu rechini sînt doar în filmele idioate, dar ploile mai mult sau mai puțin puternice sînt aproape zilnice sau chiar de cîteva ori pe zi, în lunile de vară și de toamnă. Ba toamna sînt și uragane în regiune, care vin unul după altul, cum am și văzut recent, dar se spune că, de obicei, ocolesc Miami. În orice caz, cerul de acolo e impresionant. Norii au uneori grosimi nemaivăzute prin Europa. Sînt unii ca niște coloane foarte înalte, ce parcă pornesc direct din ocean. Un cer neobișnuit deasupra capului poate produce angoase. 

Grupul de localități care formează ceea ce numim zona metropolitană Miami, printre care și City of Miami, adică downtown-ul, se învecinează cu mlaștini și păduri de mangrove, care în unele locuri interferează și cu zonele locuite. Din asta pot apărea alte lucruri neobișnuite, ca de pildă  un aligator în mijlocul unei autostrăzi. Dintre sutele de insule și insulițe aflate în largul portului, unele sînt artificiale, un model care a fost preluat mai recent și în Dubai. City of Miami are circa 500.000 de locuitori, dar populația întregii zone metropolitane depășește binișor șase milioane (cam cît are toată Bulgaria). De aici și explicația marii întinderi de lumini pe care am văzut-o din avion.

Se spune că Miami e capitala mondială a croazierelor și a muzicii latino. 70% din locuitori sînt hispanici, mulți proveniți din emigrația ultimei sute de ani din Caraibe, America de Sud și Cuba. E știut că mulți oameni celebri sau foarte bogați au reședințe în Miami, printre ei și mari vedete ale muzicii latino ca Gloria Estefan sau Ricky Martin. De fapt, casele lor – mai bine zis, palatele lor – sînt de obicei pe insule. Sînt și români cunoscuți despre care s-a tot auzit că-și petrec vacanțele pe plajele din Miami, ca de exemplu Victor Ponta și Klaus Iohannis. Poate că nu chiar pe aceeași plajă.