Evoluție și involuție

Omul modern este sedus de evoluționism și încredințat, la modul general, că lumea se află în progres fizic și biologic, mai întîi, apoi – în cadrul istoriei – social, politic și mai ales științific. Ba uneori, deși mai rar, admitem și un progres etic și chiar cultural. De regulă, pentru noi „mai binele” vine mai tîrziu și în urma „mai răului“: nu numai că știm mult mai multe decît înaintașii noștri, dar și avem cu mult mai multe posibilități, sîntem – se zice – mai bogați, mai fericiți. De asemenea, tindem să descoperim un spor al moralității generale, al drepturilor și libertăților și, dacă adesea faptele unor oameni rămîn la fel de oribile ca întotdeauna, măcar cerințele morale și politico-sociale sînt ridicate astăzi mult mai sus decît pe vremuri. Pe scurt, sîntem încă fiii Luminilor, oricîte cusururi de etapă și locale am afla acestei viziuni.

De aceea, e straniu, aproape uimitor de văzut cît de recentă în fond este ideea aceasta, a progresului general, a evoluției, din forme inferioare de viață biologică, istorică sau morală, spre forme superioare. Sute, mii de ani, oamenii au văzut lucrurile pe dos. Și le-au văzut conectate – biologic și etic – într-un mod care ne uluiește. O mărturie: dialogul Timaios al lui Platon. El însuși, dar și faptul notabil că, pînă prin secolul al XIX-lea, a fost cel mai comentat și, poate, cel mai influent dialog al lui Platon. Or, aici, „evoluția” biologică apare „cu capul în jos” față de ceea ce susținem și cunoaștem noi.

Pe scurt, aflăm de acolo, către sfîrșitul acestei opere, că zeii (la indicația Zeului Artizan suprem) l-au alcătuit mai întîi pe bărbat, dotat cu un corp și un suflet, ultimul capabil de reîncarnări succesive. Or, „dintre bărbații născuți, cîți au fost lași și au dus o viață nedreaptă, au fost transformați la o a doua naștere, în femei...”. Ce-i drept, Platon recunoaște că teza asta ține de „discursul verosimil”, nu de cel adevărat, care-i rămîne inaccesibil. Și totuși... Dar sexul femeiesc nu-i decît începutul decadenței.

„Păsările“, spune mai departe filozoful, „au rezultat, prin preschimbarea părului în pene, din bărbați nu răi, dar ușuratici, care, cercetînd cele din cer, își închipuie, din cauza naivității, că demonstrațiile bazate pe văz sînt cele mai sigure.” Glumește Platon? Sau își amenință cu seriozitate adversarii care nu recunosc teoria Ideilor, că în viața viitoare vor deveni vrăbii sau ciori?

Să spunem că femeile și păsările scapă totuși ușor, soarta lor apărînd, prin comparație cu ce urmează, grațioasă. Dar inșii pe care filozoful îi detestă cu adevărat sînt pedepsiți mult mai mult: „Și iarăși, neamul pedestru și al fiarelor s-a născut din cei care n-au habar de filozofie, nici nu observă absolut deloc natura Cerului... Din pricina ocupațiilor lor, membrele dinainte și capetele, fiind trase spre pămînt, s-au postat acolo din cauza înrudirii cu pămîntul... Au ajuns să aibă patru și multe picioare din acest motiv, deoarece Zeul a așezat mai mulți suporți celor mai stupizi, ca să fie încă și mai mult trași la pămînt.” (În fond, și noi credem că un miriapod e mai stupid decît un cîine. Sau nu-i așa?) Desigur că tîrîtoarele fără picioare defel (precum șerpii) sînt considerate încă mai stupide chiar decît miriapozii. Dar cu asta încă nu s-a încheiat declinul biologic și moral: căci „din oamenii cei mai proști și mai neînvățați se trage neamul acvatic, pe care cei care l-au plăsmuit nu l-au mai socotit vrednic nici măcar de o respirație curată...”. Pe scurt, peștii, scoicile și toate creaturile apelor „au avut drept parte de locuințele ultime (în ierarhie), ca pedeapsă pentru ultima stupiditate. Și atît atunci (în momentul creației), cît și acum animalele se transformă unele în altele prin pierderea și dobîndirea de inteligență și prostie”. 

Așadar, data viitoare cînd vă mîngîiați cîinele, neapărat să vă amintiți că odinioară a fost un bărbat cam neghiob (mai neghiob decît cel care, cam slab de înger, v-a devenit nevastă), totuși cu mult mai isteț decît acela care s-a încarnat în creveții prăjiți din farfurie.

Așadar, după Platon din Timaios, bărbatul este animalul primordial și esențial. (Uitată e înțelepciunea Diotimei din Banchetul.) Greșelile lui morale și intelectuale produc, în generații succesive, un fel de caricaturi ale sale tot mai îndepărtate de model, începînd cu femeia și terminînd cu crustaceele din mare. A fi femeie, găină, cal sau pește sînt nu numai degenerescențe ale bărbatului, dar și pedepse meritate pentru abaterea de la viața filozofică. „Filozofați“, pare a le spune Platon cititorilor, „altfel o să ajungeți cîndva chiar un pic mai rău decît femei, anume broaște sau caracatițe!”

Iarăși, nu poți să nu te întrebi: glumea Platon (care nu o dată în dialogurile sale se servește de ironie) sau era serios? Chiar credea el că bărbatul filozof (adică el însuși) este modelul primordial al vieții de pe Pămînt și că tot restul viețuitoarelor nu numai că se raportează la el, dar și derivă din el, în forme tot mai îndepărtate și mai alterate? Mă tem că, în linii mari, era serios, așa cum au fost serioși și cititorii săi timp de multe sute de ani, lăsîndu-se convinși de al său „discurs verosimil”. Oricum, au crezut, dacă nu în detalii, măcar în general, că, prin voia unei Inteligențe supreme, întotdeauna inferiorul descinde din superior prin involuție. Nu glumeau, ci erau serioși mai toți.

Noi, de două-trei sute de ani, vedem tot mai mult lucrurile exact invers, cu superiorul derivînd din inferior prin evoluție. Asta, dacă mai există de fapt inferior și superior, dacă mai există involuție și evoluție reale.

Oare noi înșine sîntem serioși?